La un Club umoristic cum este al nostru “Spinul”, nu toate lucrurile erau aşa de bine puse la punct cum sunt astăzi, de la înfiinţare. Acum după ce am păşit în al şaselea an de existenţă şi al treielea de când avem şi revista “Spinul” pare că lucrurile merg bine dintotdeauna. Ba mai mult, într-o anumită perioadă, ne era teamă că nu vom pu-tea alimenta revista cu materiale, acum dacă posibilităţile ne-ar permite, am putea-o scoate lunar, cu atât mai mult cu cât redactorul şef al revistei, unul şi acelaşi cu preşe-dintele Şiman, o realizează dânsul în întregime, nemai având nevoie de alţi “adjuncţi” ceea ce denotă o viteză mai mare de lucru şi o altă calitate.
Până nu demult, cam în fiecare şedinţă, (se pot vedea şi procesele verbale), “punctul forte”, al fiecărei şedinţe, erau discuţiile pe tema :”Când aduceţi materialele pentru revistă”. Nu o să mă credeţi, dar în acest an, 2008, n-am auzit aceste vorbe la nici-o intrunire cenaclieră. Chestia pare suspectă dar în timpul care a trecut, încercând să răspundem solicitărilor revistelor din ţară, EPIGRAMEI, şi nu puţinelor festivaluri, colegii s-au luat în serios şi au început nu numai a face epigrame, dar fac şi epigrame bune.(Nu doresc să reiterez premiile nenumărate obţinute de colegi) Aici a mai intervenit un factor benefic pentru epigramişti, invitaţiile în diferite locuri, la diferite ocazii, pentru a susţine câte un “recital de epigrame” oamenilor avizi de cultură. Aceste ocazii au avut printre invitaţi, somnităţi de primă mână din politică:primari, consilieri, dar şi elevi şi pensionari cărora le-am putut face bucurii cu creaţiile noastre epigramistice, ţinând cont că Clubul din care facem parte a fost prezentat prima oră de revista EPIGRAMA în numărul din septembrie-noiembrie 2005.
Şi pentru a mări productivitate creaţiei epigramistice a membrilor Clubului, Domnul Şiman a mai aflat o găselniţă prin care, şedinţă de şedinţă, pe rând câte un membru, îşi prezintă creaţia personală, adică cel puţin zece epigrame care intră în malaxorul judecăţii colegilor. Cum a creiea zece epigrame, cu care să nu-ţi fie jenă de ele dacă intră “în gura colegilor”, este obligatoriu să buchiseşti mult mai multe. Aşa se face că dacă până mai deunăzi în revista noastră fiecare prezenta 4-5 epigrame, cu numărul nouă al revistei, numărul epigramelor de fiecare membru al Clubului creşte la nouă. De aici apare faptul că la această oră revista nu duce lipsă de materiale dar nici la prezenţa la şedinţe ale epigramiştilor, prezenţă care s-a stabilizat la 11-12 persoane continuu. 12 persoane continuu.
Ei dar la ultima şedinţă şi-a citit şeful epigramele. Anterior citise domnul Fârte 14 epigrame deosebite, care efectiv au fost relaxante pentru auditoriu şi au fost bine “lucrate”. Şeful cu ocazia citirii epigramelor sale, ne-a dat una dintre cele mai competente lecţii de epigramistică. Se poate spune că fiecare epigramă a scos în evidenţă o subtilitate în “construcţia” epigramistică, în modul de folosire a limbii române, cât şi folosirea excepţiilor în epigrama de astăzi. Ca tematică a folosit filosofia, politica, morala şi altele. Analizându-le, am constatat că epigramele prezentate de domnul Şiman puteau fii reunite sub titlul de “lecţia de epigramistică” care a fost apreciată la adevărata valoare inclusiv modul cum au fost citite. După acest recital de excepţie, ne-am dat seama că şi noi, ceilalţi, va trebui să ne citim creaţiile personale. Ce ne-a prezentat Şeful, a fost o lecţie sobră, meditativă şi de concizie. În următoarea şedinţă voi citi eu şi vă asigur că nu veţi mai fii atât de sobri. Cred că ve-ţi râde pe capete.
Nu uităm să-i dorim zile multe şi bune Domnului Filip Romulus , care şi-a mai adunat o perlă vârstei domniei sale, prilej de felicitări şi urări de bine, “La mulţi ani” şi multe epigrame.

Pentru că aşa e viaţa. Evenimentul de o bucurie aparte a fost realizarea numărului nouă al revistei Clubului nostru “Spinul” şi-am spus “realizarea” deoarece acest număr şi-a reîmprospătat ţinuta, având mai multe schimbări în bine. Printre acestea, un mai bun control al redactorilor, o reaşezare în pagină, revista este mai aerată, dar cu un volum mai mare de epigrame raportat la numerele anterioare, la subsol s-au făcut loc pentru nişte “cuvinte alese” şi nu în ultimul rând schimbarea coperţilor, cât şi scoaterea unui anumit număr de reviste cu copeţi color.
Despre construcţia şi concepţia noului număr al revistei, îmbunătăţit şi unde mai sunt locuri de “mai bine” ne-a vorbit domnul Şiman Ioan redactorul şef, iar revista şi conceperea ei a pus-o în valoare directorul publicaţiei, domnul Filip Romulus. Cu toţii am fost de acord că este un pas înainte ultimul număr al revistei “Spinul”.
După răsfoirea numărului şi împărţirea fotografiilor făcute de membrii clubului în diferite ocazii, de către doamna Velea, mi-a venit şi mie rândul să-mi citesc cele zece epigrame ce trebuiau prezentate. Din zece, la una nu au fost comentarii, la celelalte dacă n-a şchiopătat rima nu s-a găsit ritmul sau uneori am folosit terminaţii incorecte sau inadecvate. Discuţiile purtate au fost un ajutor, dar în final domnul Micle şi domnul Şiman mi-au luat “truda” spre o analiză mai atentă şi eventuale refaceri acolo unde se va putea. Cea mai frecventă greşală au fost schimbările de ritm care uneori stricau întreaga concepţie a epigramei. După acest set de discuţii tehnice şi expuneri asupra materialului prezentat a trebuit să facem o retragere oarecum forţată deoarece alţi cursanţi “poftesc” la sala noastră. Eu am mulţumit colegilor pentru îndreptări, acum repet aceleaşi mulţumiri fiecăruia dintre acei care a luat cuvântul.
Aceste lucruri se întâmplau pe 3 martie când doamnele au fost gratulate cu un mărţişor şi o floare din partea colegilor, domnul Fârte oferindu-le din partea domniei sale fiecăreia câte un buchet de flori cu mărţişor. Cum domnul Bud este născut pe 20 martie, ne permitem să-i urăm astăzi :”La mulţi ani cu sănătate” şi să-i dea Domnul viaţă lungă şi frumoasă! Domnia sa este liantul acestui club, omul care ne urmăreşte toată activitatea şi realizările noastre. Este un statistician de invidiat. La mulţi ani EXCELENŢĂ.
Toma G. Rocneanu

– Ce să-ţi spun nou, raportat la cele ştiute de tine?
– Nu te supăra, am avut impresia că tu doreşti să-mi spui ceva.
– Asta aşa este… şi Doru parcă a căzut pe gânduri. Era însoţit de colegul său de serviciu – Matei, şi el ajuns la vârsta de cinzeci de ani, dar Matei a vea o familie închegată, copii mari, pe când Doru era burlac. De fapt şi el, Doru, a avut o mare iubire, ce în final s-a căsătorit cu prietenul cel mai bun a lui Doru. Au trecut treizeci de ani şi în rarele momente de euforie Bahică, prin care se mai întâmplă să treacă uneori, din ce în ce mai rar, Doru, întotdeauna “îşi evocă fosta lui iubire”, ca pe adevărata Artemiză. Se pare că n-o poate uita pe Mirela, marea şi unica lui dragoste, ratată. De fapt, cum s-ar exprima un cartofor, Doru a mers la cacialma, chiar şi în dragoste. Prietenul său Lucian, şi nu numai el, “ţinea cam aproape de Mirela”, cum făceau mai toţi colegii ei de serviciu, şi acest lucru se preta unei colege îndatoritoare, unei fiinţe inteligente, tolerante, dar mai ales unei foarte frumoase fete cum era Mirela. Atrăgea privirile automat când erai în preajma ei, dar şi discuţiile ce le conducea aveau partea lor de şarm şi inteligenţă. Dacă Lucian a văzut că Doru “nu progresează” în dragostea lor, printr-un artificiu tehnic, l-a obligat pe Doru să spună că “nu o iubeşte pe Mirela”, “într-o discuţie de doi bani” discuţie ce nici nu merită osteneala reluării. Totuş pe acest fond, Lucian, care în perioada scursă de vre-o patru ani de “discuţii sterile” între cei doi, el care a fost foarte aproape de fazele dintre “îndrăgostiţi”, trebuia să se abţină, să nu atace “frontal” problema dragostei sale faţă de Mirela. Acum, cu vorbele lui Doru în urechi, şi cu speranţa în suflet, s-a dus după Mirela căreia i-a transmis că Doru n-o iubeşte. Mirela intrigată de cele auzite, a venit să-i ceară socoteală “împricinatului”. Cum Lucian dădea impresia că totul e un joc, “la obligat “ pe Doru să repete parţial discuţia lor. Se pare că ziua aceea n-a fost una dintre cele mai fericite zile a lui Doru, care mecanic şi cu obidă, a repetat că:”n-o iubeşte pe Mirela”. Fata n-a înţeles umilinţa aceasta din partea “prietenului de patru ani” şi cum dânsa nu era Adela lui Ibrăileanu şi nici Otilia lui Călinescu, a devenit Doamna Lucian.
Se apropiau de blocul lor de locuinţe, transformat în “Asociaţie de proprietari”, bloc din care practic tineretul a dispărut. Cei care n-au plecat în lumea largă, s-au căsătorit şi s-au mutat în altă parte. Se pare că există încă în fiinţa umană acel simţ al protecţiei şi acceptul la o turmă, deoarece, ca un făcut, de fiecare dată când se muta cineva, de altfel foarte rar, în “Asociaţia lor de locatari”, se întâmpla ca acesta s-au aceea să fie un burlac cu vechi state, o domnişoară bătrână, un divorţat, văduv sau văduvă. Spre această “compoziţie” milita şi blocul lor fără ca să existe măcar vre-o “indicaţie” în acest sens. Aşa că acum Doru mai avea în propriul bloc, în afară de foştii colegi de serviciu cu care s-au mutat deodată când le-a fost repartizat “blocul” şi două domnişoare “în vârstă” apropiată de a lui, şi încă un burlac. Deci mai era cu cine “rupe” o canastră ori “să bată” o tablă. În ultimul timp, una din “domnişoare” se arăta mai interesată de Doru. Mara, că despre ea este vorba, aflând că Doru avea ceva “preocupări literare” îl ţinea la curent cu literatura din capitală prin abonamentul dânsei la revista “Luceafărul”.
– Şi, reia discuţia Doru, Mara a început să-mi aţină calea destul de frecvent, pentru a mă pune la curent cu realizările în domeniul literaturii din ţară. Pe mine nu mă prea interesa chestia “de a-mi baga în cap scriitori şi cărţile lor”. Este adevărat că mă duc şi eu la Cenaclul Scriitorilor. Mai citeşte unul o poezie, o proză, asişti la discuţii. Nu că aş muri după aceste lucruri, dar am impresia că spre deosebire de pescari, care trebuie să tacă până prind un peşte, ăştia vorbesc continuu şi vorbesc toţi. Apoi la sfârşit unii mai dau câte-o ţuică, ceea ce nu este rău. În final nu trebuie să spui nimic deoarece vorbesc ei, tu doar să-i asculţi şi din când mai dai din cap. Este suficient. Cunoscând “slăbiciunea” mea pentru literatură, Mara m-a “acroşat” de câteva ori cu nişte date despre un concurs literar, activitate care nu mă interesează deloc, deoarece îţi poţi da şi tu seama, că aceste premii literare, sunt nişte schimburi de servicii între literaţi. Cine o să-i da un premiu lui “Doru’ necunoscutul”? Nici nu se pune problema! Ieri o văd pe Mara că-mi intră în apartament cu “luceafărul” ei în mână. Incepe ea să-mi turăie ce scria “în foaie”, moment în care eu, pentru prima oră o vedeam pe dânsa :“femeie”. Ea continua să-mi spună criteriile şi condiţiile de participare, eu am luat-o de mână, am aşezat-o pe canapea şi atunci mi-am dat seama cât de mult timp a trecut de când eu n-am mai fost cu o femeie. A fost plăcut…
– Măi Dorule, cu concursul ce ai făcut?
– Ce concurs măi omule?! A fost vorba de o relaţie intimă între mine şi Mara, cum să fac concurs?
– Dorule, Concursul literar despre care ţi-a spus Mara…
A…pur şi simplu am uitat…mă duc s-o întreb.