Zic să nu fim zilnic urâcioşi şi cârcotaşi. Ne adunăm de fiecare dată la cenaclu, bolnavi de curiozitate să vedem ce noutăţi mai are fiecare, ce-a mai tipărit fiecare, ori, un lucru ce se divulgă mai greu, cine îi este sponsorul. Nu în ultimul rând, ce epigramă mai grozavă a compus sau descoperit, sau ce “răspunsuri” am primit de la un concurs ori de la revistele cu care colaborăm. Deci stresul este foarte accentuat până ne vedem. Printr-o răsuflare adâncă, ne vom debarasa brusc, de toate ştirile acestea, în faţa tuturor membrilor clubului, oameni care te-ar asculta cu plăcere, dacă nu ar face şi ei exact ca tine. Adică să-ţi “vândă totul” dintr-o singură suflare. Acum existau şi alte motive să ne revedem cu toţii şi să ne deşertăm informaţiile acumulate. Pentru prima oară, se aude, că nişte tineri demonstanţi “l-au vizitat pe Iliescu – la sediu – “ punându-i întrebări la care amnezia domniei sale nu i-a permis să răspundă până acum, dar ca un complice, cu toate că se cunoaşte că nici guvernul nu agrează nu ştiu cât persoana mai sus citată, în această conjunctură, se pare că este de acord cu ce a făcut dânsul pe vremuri. Mai mult “se spune” că sunt simpatizanţi din umbră la fostele acte care se derulau în acele porniri primare, aşa zisele mineriade…ştiţi voi când s-au petrecut alea?. Uite că am prins şi eu amnezia fostului preşedinte. Unii sunt de acord că ceea ce se zvoneşte acum, este deja o întâmplare certă. Sincer să fiu, este greu de crezut povestea, dar spun unii că s-a anunţat oficial : “începând din data de… că anul nostru, anul românesc s-a scurtat cu o zi şi o oră”. Cum au evaluat lucrurile cu acele calendare: maiaşe, aztece şi altele nu s-a cunoscut exact, de fapt nici chiar a bunicilor noştri nu suntem precişi cum era, deoarece n-aveau ceas, dar nici nu erau stresaţi de probleme. Chestiunea era să amâne cât pot foncirea. Dar uite că de acum se zice: şi zvonurile sunt mai sigure ca legile, că anul nostru de acum va avea o extindere de 363 de zile şi 23 de ore. Cum este firesc în ţara noastră, până acum nu se ştia nimic despre această intenţie (apropo de ce-a spus ministrul educaţiei:”de ce n-au intervenit sindicatele înainte de promulgarea legii?”) Dacă dânşii ar fi fost corecţi, ar fi spus, că acel proiect de lege n-a fost publicat pentru “prostime” spre a fi discutat. Şi acum, ca de atâtea alte ori, suntem puşi în faţa faptului împlinit. Din surse sigure se cunoaşte că deocamdată, învenţia asta cu lungimea sau scurtimea anului, încă nu s-a brevetat nici la OSIM şi
nici în altă ţară. Zic unii că nu s-a făcut public acest lucru, deoarece există un mic impediment. Cică este vorba de inerenta fluctuaţie a PIB-ul României, care se pare că va scădea în noile condiţii, ori poate va creşte productivitatea muncii (datele acestea sunt strict confidenţiale, nu ne obligaţi să le spunem) Problema aceasta, cu toate că n-a ştiut-o nimeni, se pare că se dezbate de mult timp, cu uşile închise. Ciudat este că până ieri, toţi care “scăpau păsărica din gură” se limitau a vorbi doar de efectele anului scurt, asupra PIB-ului, a productivităţii muncii, numai ieri la o şedinţă de presă, o persoană nu prea stilată, a pus o întrebare mucalită guvernului: “Cum aţi putut reduce zilele anului?”
Atunci Ministrul de resort, Ministrul Muncii şi Protecţiei sociale(care a fost în Baia Mare la sărbătorirea viitorilor pensionari din învăţământ) a spus: “Anul nostru românesc a ajuns mai mic ca număr de zile şi ore, deoarece s-au ajustat costurile. Prin această metodă am ajuns la acest număr de ore şi zile mai puţine. Asemenea ajustare a fost posibilă, deoarece am desfiinţat mineritul şi armata populară, şi “veniturile” de acolo, cu care altădată se sărbătorea “Ziua minerului” şi o cotă, puţin mai mică ce revenea de la difuzarea în ziua de joia a “Ora armatei”. În acest context ne mai existând aceste profesii şi nici asemenea categorii sociale, drepturile lor, câştigate cum ne-au spus dânşi, prin lupte şi jertfe, succese pe care dânşii le aniversau ca pe propriile lor sărbători, acum pentru acestea nu se mai alocă fonduri. Fondurile economisite se vor aloca “serbării berii” în fiecare localitate din ţară. Acum cred că înţelegeţi că nu vor mai exista “zilele sau orele ălora”. Deci automat calendarul….

Nu cred că vă spun o noutate, reiterând vorbele unui om de duh, dar se pare că este purul adevăr că: oamenii de cultură, artiştii, “sunt ca şi copiii” în sensul că mai păstrează inocenţa copilului, dar şi că sunt foarte uşor de supărat, chiar printr-o simplă contrazicere. Până la ce este democraţia între artişti…ehei. Se mai brodeşte încă o zicătoare zilei respective şi anume:”Când pisica nu-i acasă şoarecii joacă pe masă”
În ziua mai sus menţionată, căldură mare domnilor, nu s-a ajuns la cenaclu cum se întâmpla de obicei. Domnul Şiman reţinut de pierderea unei surori, a absentat şi i-a dat toate prerogativele domnului Nistor Bud care urma să conducă lucrările din ziua respectivă. După cum se ştie Domnul Bud Nistor este un om integru şi şi-a planificat un desfăşurător deosebit pe care era sigur că o să-l respecte. Dată fiind rigurozitatea problemelor propuse, cerinţa de-aşi asuma fiecare sarcinile ce erau necesare a fi realizate cu responsabilitate şi în termen, se pare că Domnului Filip nu i-a convenit aerul impus de domnul Bud acestor demersuri şi oarecum l-a supărat pe acesta printr-un mod mai uşuratic de-a aborda problemele. Grava problemă este că Domnul Şiman are vederea mult atenuată şi nu mai poate realiza ceea ce altădată-i făcea plăcere – REVISTA -. La această problemă a cerut o rezolvare domnul Nistor Bud. Au fost şi propuneri ale doamnei Găinariu de-a o da cuiva s-o scrie contra unei sume. De fapt poate că nu s-a înţeles clar despre ce-i vorba. Nu scrierea revistei este problema ci redactarea ei. Din aceasta se vede câte funcţii “ocupa Şiman” în conceperea revistei. La această replică domnul Filip a dat răspunsul că dânsul va termina de redactat revista şi eu am susţinut că o voi scrie. A rămas în suspensie când primesc materialul deoarece la şedinţa care urmează, normal ar fi să o lansăm. După ce a participat la nefericitul eveniment, Şiman s-a întors şi…s-a apucat să facă revista, deci toate au rămas cum au fost…Din toate discuţiile purtate, domnul Micle a notificat că lipsa de atâta vreme a domnului Mihai este o adevărată sfidare a Clubului, deoarece în ultimul timp este văzut în foarte multe activităţi culturale numai la SPINUL nu mai activează. Ne-am bucurat de prezenţa domnului Fârte şi ne-a îngrijorat starea sănătăţii domnului Bodnar. Cu toate că avem tot materialul, se pare că ne-am întins prea mult în vacanţe şi sărbători deoarece lucru la revistă este doar la începutul şi sfârşitul lunii, din câte ştiu, nu se amână ca şi procesul de învăţământ. Fiindcă a fost sărbătoarea împăraţilor Constantin şi Elena, Ţîncaş a venit mai târziu de la un elenit ce coincidea cu lucrările noastre. Ce să mai spui :Spor la muncă pentru Nr.6, tovarăşi!

Locul epigramei în literatura română
relevat în interviurile oamenilor de ştiinţă şi cultură literară din România obţinute de preşedintele U.E.R. domnul George Corbu

Nu de puţine ori am auzit persoane care-şi declinau competenţa faţă de statutul epigramei
cu o nedisimulată neîncredere, optând prin oscilaţiile lor impunerea unui rol isignifiant al acestei
creaţii literare, considerând-o cenuşăreasa literaturii, incertă de-a fi afiliată la unul sau altul dintre
genurile literare, improprie de-a susţine singură un gen literar aparte, deci neimportantă şi
nesugestivă ca realizare literară, deoarece nu se impune, iar timpul risipit pe asemenea formă de creaţie este considerat o pură pierdere de vreme. Asemenea “judecăţi” de fapt nu ar fi trebuit să ne facă nouă griji pentru soarta epigramei, dar se observă, că de fapt este o preocupare personală acută, un orgoliu nedisimulat în dosul unei pseudoprobleme literare şi care are o adresibilitate certă, anume: “cum o să-i evalueze posteritatea pe ei ca ”producători” de epigrame”. Uitau oamenii că dacă s-au decis să facă ceva, este foate bine să facă, ori ceea ce fac să mai şi reuşească şi de are posibilităţi să se împună. Când va fi cazul, vor veni alţii care-şi vor “sparge capul”cu creaţiile lor dacă au obţinut o oarecare valoare. Persoanele respective or fi uitat că Acta est fabula! Şi că scopul lor este de-a produce ceva bun, dacă se poate deosebit, că vorba aia “are cine se ocupa de bani bisericii”. Cu alte cuvinte specialiştii vor fi aceia care vor accepta, clasifica şi stabili rolul micuţei epigrame.
Este evident că nu pe ori cine, care a reuşit să scrie o epigramă, critica este obligată să-l abordeze pentru încorsetarea în critica literară. Dacă cumva, scriind o epigramă unii se aşteaptă la o răsplată în ISTORIA LITERATURII ROMÂNE, ar trebui ca aceştia să întrebe pe toţi părinţii care au avut şi crescut copii, ce răsplată au avut ei din acest “gheşeft”, care este incomparabil mai mare ca şi micuţa epigramă. Dicţionarul enciclopedic (ediţia1996) defineşte epigrama “specie a poeziei lirice, cu caracter satiric, de proporţii reduse, care se sfârşeşte printr-o poantă ironică, muşcătoare la adresa unui personaj, fapt etc” Şi pentru a linişti total valurile stârnite de această frământare nejustificată a unor epigramişti, este cazul să dăm cuvântul profesioniştilor în materie, oameni cu o competenţă deosebită care dealungul anilor, cu pertinenţă şi stăruinţă au dat răspunsurile atât de aşteptate de cei mai sus pomeniţi, în interviurile obţinute de domnul George Corbu, Preşedintele Uniunii Epigramiştilor din România.
În aceste interviuri domnul Valeriu Râpeanu, om de cultură, critic şi istoric literar, afirmă
că:“epigrama este un gen literar autonom, care urmează anumite reguli ce-i sunt caracteristice şi
au individualizat-o”.
Romulus Vulpescu traducând cuvântul epigramă din elină, ne alegem cu inscripţie care a
fost modalitatea de apariţie a acestei forme literare, epigrama, ca epitafuri sau diferite anunţuri.
Domnul Vulpescu şi-l ia martor pe Boileau de la care ne dă formula”Adesea epigrama în libera-i
scurtime, E un cuvânt de spirit ornat cu două rime”.
Domnul Geo Olteanu, care posedă rezultatele unor anchete pe marginea subiectului EPIGRAMA, citează pe Virgil Săvescu în’38, pe MirceaTrifu în‘82-83, pe George Corbu şi Valerian Lică, studii din care emană următoarea definiţie:”Epigrama este o creaţie literară în versuri de mici dimensiuni (o strofă), care reflectă la modul satiric, aforistic sau umoristic unele stări de lucruri, fapte, trăsături şi comportamente omeneşti, încheindu-se cu o concluzie ironică, şocantă, numită “poantă”. Astfel descrisă epigrama face parte dintr-un gen literar aparte, cu un specific al său propriu, diferit de cel al poeziei, numit “gen epigramatic”.
Academicianul Gabriel Ştrempel ne spune următoarele”Dacă epigrama este specie sau gen literar o stabilesc specialiştii în domeniu”.Academicianul Alexandru Surdu ne precizează:”Ca gen literar, epigrama ar avea mai multe specii : Evocatoare, satirică, umoristică etc.Căci dacă n-ar avea mai multe specii, nu ar fii gen”
De la domnul academician Gabriel Ţepelea primim o definiţie care este în tonul celei ce reese din anchetele revistei EPIGRAMA. Extragem:”Specie a poeziei lirice, de proporţii reduse, care satirizează elementele negative ale unui caracter omenesc, ale unei situaţii ori ale unei instituţii şi se termină într-o poantă ironică”.Domnia sa precizează că este preluată din DEX cu mici modificări.
Domnul Mircea Ionescu-Quintus o numeşte:”Importantă specie literară satirico-ironică”
Petru Poantă conchide”Epigrama ar putea fi definită ca o specie a liricii, respectiv o poezie
concentrată cu un final neaşteptat, igenios, spiritual şi având efect râsul”
După ce am primit şi cunoaştem aceste precizări şi definiţii, apărute în revista EPIGRAMA din interviurile luate de domnul George Corbu unor oameni de litere, sper ca şi acei mai puţin dumiriţi de până astăzi asupra fenomenului “epigrama”, să poată compune mult şi bine de azi înainte fără a avea alte controverse.