Dar este sigur că pe un turist nu-l înteresează producţia băimăreană. Nu-l interesează, dar vede că în oraş există bunăstare, că cele şapte poduri ce traversează Râul Săsar, au fost reparate, că se lucrează foarte mult pe fluidizarea circulaţiei, că avem drumuri cu care nu ne este ruşine şi în general nu îngheţăm în staţiile de autobuze s-au firobuse deoarece fluiditatea circulaţiei rutiere şi graficele mijloacelor de transport, scurtează mult pauzele între două firobuse(autobuze). Ieftină este şi taximetria, dacă sunteţi doi cu un taximetru, transportul este mai ieftin în taxi decât cu autobuzul.
Cu toate că de cheltuit bani, omul o poate face şi acasă, marile molluri Kaufland, Jusik, Practiker, Billa, Metro, Elanco, Mercedes, Fiat, Ford şi altele pot să vă ofere ce nici n-aţi gândit, de la produse de informatică şi comunicare la ultimul mosor de aţă, sau mâncări de pe tot globul. Sincer să fim cred că nici un băimărean nu le cunoaşte în totalitatea lor.
Aşa este, dar adevărata bogăţie a băimărenilor nu sunt nici clădirile, nici imaşurile şi nici fabricile. Ei, băimărenii, oamenii acestui municipiu, greu încercat şi de istorie şi de muncile grele şi de tranziţia aceasta au ştiut să urască mai puţin, să se unească pentru aş duce greutatea traiului mai departe. Au ştiut a ierta pe acei care încă „îi rod” conştiinţele, au uitat că securitatea, pentru celelalte localităţile din ţară, îşi foloseau sediurile unde erau amlasate, aici îi găseai la Mina Săsar, la Ceanuraţia Săsar, în şcoli şi-n intreprinderi şi „dânşii” aveau drept de semnătură pe multe acte, chiar pe proiecte personale de terminarea unor şcoli. Ori ce obiectiv s-ar fi construit în Baia Mare, înainte de începerea construcţiei, s-au de-a primi finanţarea, era obligatorie înregistarea lui la securitate.
Oamenii municipiului meu au ştiut că ura nu clădeşte, de aceea îşi revarsă dragostea pentru ori ce om îi este oaspete. Pentru a ilustra acest lucru îmi permit să relatez o discuţie, perecută la un restaurant din Bucureşti, între doi înalţi funcţionari din Ministerul Agriculturii -pe atunci – şi un ardelean:
-„Domnule, spune unul, eu am făcut armata c-un maramureşan şi cum tot se povestea de bunătatea şi ospitalitatea lor, după armată, cu toate că nu am legat nu ştiu ce prietenie cu el, m-am decis că atunci când îmi voi lua maşina, să-i fac o vizită. Am ajuns la el la poartă, omul motroşea ceva prin curte.M-a văzut ne-am salutat, destul de rece, şi m-a poftit în casă. Fără a mă întreba ceva, a pus pe masă pălinca, slana, cărnaţi, ceapă, pâine. A turnat în pahare, ne-am urat toate cele şi ne-am apucat de festin(trebiue să vă spun că nu eram singur, eram cu soţia care a condus maşina la întoarcere). După ce am băut şi servit masa am trecut la de-ale noastre. Vreau să vă spun că m-am simţit ca la mine acasă. Bunăvoinţa cu care m-a tratat, moroşanul acela pe mine, pe care recunosc, l-am mai şicanat în armată. Ei bine, vă spun cu toată sinceritatea, ca om eu nu-mi permit să le ofer un asemenea tratament neamurilor mele. La plecare m-a întrebat dacă nu-mi trebuie ceva mere, avea un vin bun de el făcut: si aşa mi-a umplut şi portbagajul. N-am refuzat nimic fiind ferm convins că mi le vinde. Ne-am salutat şi când l-am întrebat cât mă costă, s-a utat la mine c-o privire pe care nu aş dori să i-o mai văd. Mie acum poate-mi zice ori cine ori ce despre ardeleni, ce am văzut şi petrecut eu cu el, mai târziu şi cu alţii oameni din Ardeal, nu-mi mai schimbă părerea în veci ”.
Este posibil ca acest om să fi exagerat, chiar dacă era el, cine era, dar acest lucru nu-l puteţi constata numai dacă vă decide-ţi să veniţi în Baia Mare şi atunci realizaţi şi esenţa versurilor cântate de Nicolae Sabău: „Cine vrea să mă cunoască să vină la mine-acasă”. Deci…oameni care s-au mai chinuit încă cinzeci de ani de la război, era lansarea cărţii “Lupte şi jertfe”, carte scrisă de fapt chiar de ei. Acum dintre aceştia lipseau mai bine de o sută. De atunci întrebarea aceasta a devenit chinuitoare pentru mine, ori de câte ori îndrăznesc s-o formulez. Ei dar fundul butoiului ne este din nou decopertat de doage pentru a ne servi fastuasei noastre intrări în:rime, iambi trahei şi poate punem şi de-o ceartă, că uneori ai 16,X.2003
Aerul încărcat de la şedinţa precedentă nu mi-a prea dat avânt spre o nouă reântâlnire şi dezbatere a Cenaclului Spinului. Cu toate cele ce au fost, mi-ar fi părut rău să nu mă întâlnesc cu acei oameni deosebiţi, pe care nu odată am avut ocazia să-I admir, mai ales în asemenea şedinţe. Am plecat de acasă ceva mai devreme, nu de alta dar mai nou cred că s-a ridicat gradul municipiului nostru, a devenit mai superior de când şi noi băimărenii, am optat pentru metoda clujană de-a scurma, evident că în centrul oraşului, doar n-om săpa pe dealuri. Aşa că, pornesc de acasă ceva mai devreme şi ajung în Centrul Vechi al Băii Mari, unde mă plimb cu gândul în Cluj, pe lângă calul lui Matei Corvin care de vre-o două sute de ani stă cu-un picior şi coada ridicată. După ce regret că noi n-am găsit nimic, cum Funar se lăuda că a găsit, deh tot celui ce are I se dă, mă îndrept pe unica stradă pietonală din oraş, care încă nu-I hotărâtă nici acum, şi-mi zboară gândurile la Oradea unde de aproape cinzeci de ani au aşa ceva şi nu se mai minunează nimeni. Ajung şi la Butoiaşul, am vrut să spun al nostru, dar nu-l merităm deoarece sunt oameni care au băut aici butoaie întregi de bere nu o halbă pe săptămână cum facem noi, sau alţii doar o cafea. Şi ca să ne facă un afront, gazdele butoiaşului, ne întâmpină cu un lacăt cât o zi de post, pus pe “grădina de vară”, lacăt oarecum cu tâlc ţinând cont de ăştia, adică de noi. Cu atâtea gânduri, evident că apare şi chinuitoarea întrebare:”Oare cine şi câţi or veni?”. Treaba asta, apăsătoare această întrebare, nu s-ar fi pus altfel în afară de curiozitatea obişnuită ori cărei întrebari, dar fostul meu diriginte, domnul ing. Ciolte Aurel, pe atunci doar căpitan în rezervă, astăzi Preşedintele asociaţiei veteranilor, a avut proasta inspiraţie să mă invite la o adunare a veteranilor de război. La o următoare adunare a acestor impresia că anumiţi oameni se înstăpânesc până şi pe limba mamei, şi ce limbă avea dânsa! Toate poveştile acestea au fost până la intrare, înlăuntrul însă, verva arătată de cenaclieri mi-au spulberat voalul pesimist cu care am intrat. Am auzit de multe ori de puterea dragostei, dar n-am crezut că poate face ca un om cu capul aşezat la locul lui, anatomic vorbind, să maeargă până în Bucureşti şi-I ducă nepoatei unsoare de funduleţ. În acest domeniu eu am făcut mult mai puţin. Când soţia alăpta primul prunc, într-o criză a laptelui, am pornit într-o seară pe la zece, până pe la “Trei păduchi” după o sticlă de bere. Culmea nu era că Şiman pleacă să ducă acea preţioasă unsoare pentru funduţul nepoatei ci că era deosebit de bucuros pentru fapta ce urma s-o facă! Romeo se poate ascunde deacum. Vă tot băteam la cap cu sintagma:”oameni deosebiţi”, cu care încercam să-I etichetez pe spinoşi. Acum mi-am dat seama că n-a fost o gratuitate s-au laudă acest lucru, deoarece la această întâlnire, aşa cum la stă bine unor oameni aleşi, epigramele lor au avut, vorba aia “părerea mea”, o calitate deosebită, fiecare dintre membrii cenaclului întrecându-se pe sine în elaborare. Am ascultat, şi cu plăcere o spun, epigrame deosebite, atât de deosebite încât au devenit fireşti, aşa cum un cântec bun devine un şlagăr, sau după ce valurile timpului şterge numele realizatorului, este un cîntec ce aparţine tuturor. Se pare că oamenii deosebiţi impun şi calitatea deosebită. De citit au citit domnul Miclea, Domnul Bud, şi Şiman, deoarece nu mai erau alţii. Apoi ca să impună calitatea şi publicaţiei, Şiman a chinuit două epigrame că numai că nu urlau la el. Desigur că ne-am adus aminte şi de ceilalţi componenţi ai cenaclului şi ca un grup bine sudat, unde ar fi trebuit să intervină fiecare era adus în faţă, constatând că Doamna Găinariu încă este bolnavă, domnul Filip este învăluit cu “srânsul”, iar domnul Mihai ne reprezintă peste hotare. Băsprianul şi-a luat liber pe motive de grabă. Ne-am distrat de minune, nu vă spunem cum ca să le pară rău la cei absenţi, dar cred că atunci când veţi citi publicate epigramele care astăzi au fost prezentate o să aveţi ce invidia. Domnul Bud m-a gratulat cu două cărţi de-ale domniei sale, care nu le aveam.Şi cum una se numea “Pădurea mea de gânduri”, m-am dus acasă să mă aştern la umbra gâdurilor sale. N-a ţinut deoarece m-a îngrozit cât de mult a fost omul acesta singur atunci când viaţa-şi permitea să-l lovească mai crunt. A doua constatare a fost că domnia sa n-a crezut până acum în puterea dragostei şi nu s-a putut dărui total niciodată. Cugetările sunt dureros de inteligente, crude şi pline de adevăr, dar dacă pe noi ne destinde scrisul pe dânsul la incrâncenat, pierzându-şi încrederea aproape total în oameni. Nu pot să spun că am citit cărţile, dar pot să spun că am trăit alături de domnul Bud hăituiala intelectualului care moment de moment eştepta fatidica bătaie în uşă. Câştigul intelectual este enorm pentru cine are curajul să de-a mâna cîteva ore ţi să-l însoţească pe Domnul Bud printre copacii, foarte umbroşi şi în acelaşi timp foarte strălucitori ai pădurii sale de gânduri.
Scrisă la Baia Mare în 22 brumărel a lui 2003
A cunsemnat acelaşi conştiincios secretar Rocneanu, T.
Tag-Archive for » citeste online carti «
S-a brodit ca prima zi din 2009 în care aveau întâlnire membri Clubului „Spinul”să fie 12. Tot 12 am fost prezenţi şedinţă şi la şedinţă deoarece a venit un domn, Augustin Varga, care s-a bucurat de o primire frumoasă din partea colegilor şi controversată din partea domnului Mureşan Vasile, care spunea că-l cunoaşte pe domnul Varga mai demult şi că ar fi păcat dacă s-ar bucura pe nedrept de preţuirea noastră.
Din ce vă aduceţi aminte, întâlnirea noastră s-a derulat puţin altfel. După ce domnul Şiman i-a acordat cele 2 minute solicitate de doamna Găinariu, pentru a face câteva anunţuri – în speţă de către cine am fost felicitaţi din ţară şi de peste hotare prin intermediul domniei sale – dânsa a reuşit să facă acest lucru într-un singur minut, precizând că pe cel de-al doilea şi-l rezervă pe mai târziu. Fac o paranteză, aceste felicitări ar fi fost bine primite dacă se culegeau pe o pagină, filă care să fie ataşată la albumul nostru, al Clubului „Spinul”.
A sosit momentul ca domnul Şiman să de-a cuvântul domnului Bud Nistor, secretarul general al clubului, care a dat citire cifrelor statistice ale realizărilor membrilor Clubului nostru, dar lucru regretabil, aceste nu sunt cifre absolute datorită faptului unii dintre noi nu şi-au raportat activitatea pe anul recent încheiat. Cu toate acestea cifrele sunt covârşitoare: aproape 1500 de epigrame publicate în presa locală şi naţională. Trei cărţi de autori, premii naţionale şi internaţionale, programe susţinute la Caspev şi Sfânta Varvara, ultimile cinci numere ale revistei „Spinul” plasate pe internet. Sunt realizări deosebite pentru o mână de oameni, câţi numără Clubul nostru, oameni cărora recitirea acestor realizări, le-a stârnit orgoliu şi le-au adus bucuria pe faţă. Din cele ascultate prin lecturarea materialului, făcută de către domnul Bud Nistor, reiese că n-am putut organiza un festival al epigramei aici şi că prea puţine ieşiri am făcut cu întregul efectiv, dar după cum spunea domnul Filip Romulus, dânsul a perctratat trei şedinţe în cadrul liceului de profil „Mihai Eminescu”, numai în acest an. Această idee a fost reiterată şi de domnul Bodnar Mihai care a rezolvat alte ieşiri, dar la Liceul Auto Baia Sprie. Important este să ne ţină sănătatea şi balamalele şi le vom rezolva pe toate. Cu toate că aceste realizări se vor raporta doar în 2009, are şi Domnul Micle o carte de epigrame în lucru, iar domnul Şiman realizează o Culegere de epigrame, cu epigramele care au populat revista „Spinul” în cele 12 numere. În noianul de adrese şi felicitări, primite cu ocazia recentelor sărbători, domnul Şiman a reuşit să dea cuvântul şi epigramiştilor pentru aşi citi proaspetele creaţii fapt ce a mai destins atmosfera. A sosit momentul în care a citit şi domnul Varga Augustin cele 10 epigrame şi o minifabulă. Toate au fost foarte bune, neaşteptat de bune, sau suspect de bune, după care dânsul a recunoscut că înainte de-a cunoaşte membrii clubului”Spinul” a cunoscut conducătorii acestui club, care i-au dat una, două, pălmi de ajutor, pe care la sfârşit le-am transformat în aplauze.
Este momentul în care domnul Şiman lansează cartea de epigrame a domnului Bud Nistor „Panem et Circus”, o carte de adevărată valoare, o carte din care fiecare va avea de învăţat, o carte cu care ne mândrim fiecare. Pe marginea acestei prezentări mai face câteva precizări şi autorul acestei cărţi, domnul Bud, în momentul în care am lecturat „procesul verbal” am adus vorba despre acest volum, pe care l-am citit deja între cele două sărbători şi cuprinde 646 de epigrame.
Familia Bodnar, înainte de Crăciun, au avut înmormântarea unui fiu, şi Doamna Bodnar cu Mihai Bodnar, au oferit o pomană colegilor cu ocazia tristului eveniment. Desigur că nu s-a putut trage linie între acest eveniment trist şi aniversarea zilei preţuitului nostru coleg, domnul Adi Fârte, care a oferit şi dânsul bucate şi băutură cu ocazia zilei domniei sale. Ceilalţi doi Vasile şi Ion au sărbătorit mai înainte zilele domniilor lor. Am preţuit cele puse pe masă până s-a dus telejurnalul şi unul câte unu ne-am retras către case.
Domnilor asta este situaţia. Nu are rost şi cred că nimeni n-ar încerca măcar să analizeze acest lucru. Este déjà omologat şi chiar se poartă. La început, ca de fiecare dată când apare ceva nou, nu s-a sesizat fenomenul care astăzi, uite că, a devenit o modă. De fapt poate că este tedenţios să spunem aşa ceva, dar dacă urmăreşti evoluţia umană cu sau fără Darwin(că am auzit că acesta este mort déjà) sunt sigur că această amprentă este foarte vizibilă la fiecare specimen şi devine o modă sau poate o tendinţă socială. Pe undeva, probabil că este şi necesară această tendinţă feroce care să ne permită să spunem:”Tu şti cine-s eu?! Când eram copil şi eu foloseam această minunată propoziţie, destul de des, adevărat, dar numai atunci când “prietenii” erau foarte decişi a mă căsăpi şi cu aceste vorbe le aduceam aminte că mama avea casa plină de copii, fraţii mei, şi s-ar putea să facem schib de “corecţii”, propoziţie care avea farmecul de-a linişti “nervii” partenerilor de joacă şi ne luam…pe altele.
Desigur că fiecare îşi doreşte mai mult, mai bun, şi de se poate şi mai uşor “de procurat”. Am putea spune că acestea sunt dorinţe fireşti şi este normal ca fiecare dintre noi să-şi dorească un trai mai bun.Ce este foarte ciudat, după ce, anumite personae, care au reuşit ca în această viaţă să-şi potolească burta proprie după pofta inimii, după ce a reuşit ca gipul lui să-i facă umbră “Daciei” vecinului, care are şi el o “căsuţă” la care cu greu ajungi fără scări de pompieri, orgoliul individului şi setea lui de-a “pulsa” înaintea tuturor, îl duc acolo ca să dea o petrecere, cu toate că el în alte condiţii n-ar cheltui pe viitorii musafiri o ceapă, dar cum altfel să le arate baia lui cu Jacuzzi, piscina deoarece gardul făcut tot de el, este ca la casele nemţeşti de altădată, din cărămidă şi-s înalte de 3 metri. Aşa că oamenii neputând să-i sară gardul, ori să-şi petreacă ochii prin el, trebuie să-i bage în curte, în casă. Îl cam costă ceva pe individ ca să le vadă mutrele invitaţilor când vor vedea cât de bine este aranjat şi ce lucruri frumoase a adunat, ce tablouri are. Mai greu i-a fost cu cărţile. Spunea cineva că într-o lungime de metru “merg” 42 de volume. Aşa că şi-a luat, şi el acolo, zece metri de cărţi..să fie.
A venit şi ziua în care şi-a primit musafirii, când a constatat ce rău a făcut, trăgănând atâta de mult acest lucru, ca acuma să audă în propria-i casă că : “la cutare zacuzii e zidită, că la ceilalţi era de-o culoare mată Că…” Asta este dacă s-a tot răzgândit şi uite că azi mâine vor fi cartiere de vile şi oraşe de vile, ocazie în care el va deveni un cvasinecunoscut. Aştia-s ca oile, ce vede la unul şi ceilalţi se i-au după el. Dar omul nostru mai avea un as în mânecă. Va mai face încă o facultate. S-a înscris, mergea din când pe acolo, mai apăreau “taxe” la plătea şi a terminat-o şi pe asta. Cu această ştire, a terminării şi celei de-a doua facultăţi, spera să le rupă gura celorlalţi. S-a brodit că fost invitat la o sindrofie. Aici tapa încontinuu discuţia pe cele două facultăţi absolvite. Un amic “îi face hatârul” şi-i arată încă vre-o zece persoane ce “absolviră” şi ele două facultăţi, ba printe ei erau unii care aveau şi doctorate. Adevărat era că doctoratele lor era în alte “branşe” dar îl aveau.
Omul nostru nu mai putea suporta atâta ipocrizie şi s-a înscris într-un partid. Cu metodele proprii a ajuns “în capul” acelui partid şi, într-o zi, se vede prefect. Parcă i-ai dat cu bota-n cap. A tanjit atât de mult să fie cineva ca să afle, că de fapt funcţia prefectului este o fucţie mai mult singulară şi nivi măcar n-ai cui te lăuda. Nimeni nu poate spune ce grozav eşti, ce lucruri minunate faci, deoarece prefectul nu face nimic, el doar observă şi sesizează. Era cât pa’ci să-şi dea demisia când a constatat acest lucru. Păi o viaţă a “muncit” să fie cineva, da “cineva de cineva” şi aici nimeni nu-l întreabă nimic, nimeni nu-l învidiază, ba uneori nici nu avea cu cine schimba o vorbă că nu mai era nimeni în biroul lui. Atunci i-a venit idea şi s-a “apucat de lucru”. Ideea lui era “să scrie o carte” Acum această carte, ori o avea scrisă, ori a scris-o mai repede(ori i-o fi scris-o cineva) că după două săptămâini a făcut lansarea ei, unde? În holul prefecturii. Abia atunci şi-a auzit el vorbele dragi lui, vorbe după care tânjea de-o viaţă. Acum el era frumosul, bunul, inteligentul, memorabilul etc. A “devenit” :omul care veghează la creşterea tineretului, puterea lui de influenţă, binele adus partidului şi judeţului, generozitatea etc. Toate aceste laude i-ai plăcut atât de mult, încât şi astăzi se uită la filmele care s-au făcut la lansare…în biroul prefecturii!