Nu vă imaginaţi, domniile voastre, cât de mult am putea fii invidiaţi de cronicarul Moldovei – Miron Costin care o slobozit vorbele : “că nu este zăbavă mai plăcută, decât cititul cărţilor” şi cum să nu fie aşa, dacă în cetatea noastră – Baia Mare, nu-i zi lăsată de Bunul Dumnezeu în care la Biblioteca Judeţeană să nu se lanseze o carte. Zic, o carte, cu toate că sunt zile în care au loc chiar şi cinci lansări. Sincer vă spun că de nu aş fii pensionar, acum aş face cu plăcere acest lucru. Băimărenilor cu aspiraţie la cultura ţării, nu le ajunge timpul să participe la toate manifestările culturale care au loc în minunata noastră urbe. Am vorbit numai de bibliotecă, dar mai avem teatru municipal, teatrul de copii, instituţii care au programe non stop. Artişti valoroşi pe care-i avem în urbe, dar şi cei din ţară, chiar şi din alte ţări, ne caută, susţun spectacole şi concertele de muzică care se ţin lanţ. Cinci posturi de televiziune, vre-o şase cotidiene, sipozioanele de la facultate şi din Centrul Milenium, altele susţinute de Casa de Comerţ şi Industrie, evenimentele din Sala Europa, complectează acest tablou cultural. Nu suntem săraci nici în manifestările sportive, ansamblurile de toate tipurile şi…cred că v-am făcut puţin invidioşi. Nu doresc să merg mai departe, dar există profesori pensionari, şi alte tipuri de pensionari, care efectiv nu au timp de dimineaţa şi până seara să mai ajungă acasă, atât de plină le este o zi în jurul bibliotecii, în Centru Mileum, în general în oraş, deoarece acest torent de cultură ne copleşeşte şi este mândria noastră că am ajuns să fie aşa. Evident sunt şi problemele acelor care pregătesc aceste evenimente să fie la înălţimea pretenţiilor impuse.
Fără a avea intenţia de-a vă zăpăci, joia trecută, am participat la două lansări de carte şi două aniversări de 85 de ani a domnului prof. dr. Achim Valeriu şi a 90 de ani a domnului prof. Iuliu Hossu. Apoi, după bunul obicei moroşănesc, am fost invitaţi în sala Cenaclului la o îmbucătură de slănină şi un pahar de pălincă. Domnul Şiman, după ce şi-a risipit ultima creaţie printre prieteni, s-a disipat şi domnia sa. În rumoarea sălii n-am înţeles exact graba domniei sale. Abia luni la cenaclul epigramiştilor m-am lămurit. Domnia sa avea aniversarea zilei de naştere pe 11 curent şi probabil că ….ştiţi şi dumneavoastră, întotdeauna, în momentele de pregătire, îţi mai aduci anume treabă nefăcută încă, care te subjugă.
În urma bunelor rezultate epigramistice, am avut ca invitaţii la Festivalul ”MĂRUL DE AUR” din Bistriţa, au fost domnul Şiman şi doamna Găinariu. Materiale pentru festival au trimis mai mulţi membri ai Clubului “Spinul”. La această manifestare am avut şi un laureat: pe domnul Tănăsescu, care a luat premiu pentru caricatură. Eu nu am trimis materiale deoarece, tipul acela de “cerere de inscriere la concursul de epigrame” îmi aduce tare bine aminte de unele tipuri de adeziuni din alte timpuri. În timpul cât a ţinut festivalul de la Bistriţa, am mâncat fel de fel de fructe, numai mere nu. După ce, colegii noştri invitaţii la acest festival şi-au “răsturnat traista cu poveşti”, au urmat poveştile şi probleme de lucru curente. Când toate au trecut, am tăbărât pe preşedintele Şiman cu felicitările şi urările de: “MULŢI ANI” simţindu-ne foarte aproape de acest personaj, care are o răbdare şi bunăvoinţă ieşită din comun, calităţi în umbra cărora s-a constituit şi fiinţează Clubul Epigramistic din Baia Mare. Ca să nu ne lăudăm prea tare, amintesc doar că revista “Spinul”, care a fost pusă pe internet, a avut 26.646 de vizitatori (cititori şi copiatori) care au o medie de vizitare a site-ului de 30 indivizi /zi.
Dacă vă spun că domnul Şiman e născut în Sighet, vă puteţi imagina că şi dânsul cunoaşte obiceiul moroşănesc de-aşi cinsti colegii şi colaboratorii aşa că…Asta a fost…

La bună vedere!

Poate aţi observat pe noi, că în ultima perioadă nu comportăm puţin altfel, parcă mai arogant. Noua stare, ţine, în ultimul timp să devină firească. Am abordat aerul acesta mai “bucureştean” deoarece, cu toate că suntem băimăreni, trăim stări specifice lor, bucureştenilor. La acest transfer de personalitate, mare parte l-a avut “fostul împuşcat” care în ultimii ani, n-a mai dat nimic, pe nimeni, necum să mai şi repare ceva prin urbea noastră sau prin ţară. Trăim momente inedite. Săptămâna trecută am fost la piaţă. Nu este deajuns că preţurile cresc de te bolunzăsc (firesc cine a auzit vreo dată de scăderi de preţuri?), acum, în circulaţia băimăreană, s-a făcut încă un sens giratoric, care sigur că a înnebunit pe toţi şoferii până când s-a terminat acea lucrare. Se mai fac reparaţii şi în alte părţi, dar în aceste momente se pare că numai în locuri unde circulaţia era ştrangulată şi firesc să se bloca adeseori. Anul trecut s-a reparat Podul Decebal. Toată vara conducătorii auto au trebuit să ocolească, vorba vine, pe noile rute. Problema nu este ocolirea ci aglomerarea şoselelor până la saturaţie. După această reparaţie, ne-am procopsit şi cu două semafoare în plus, amplasate doar la patru metri unul de altul cu rolul, ca acolo unde n-au fost niciodată ambuteiaje să fie pe perioadele de 60 şi 90 de secunde cât semnalizează semafoarele o direcţie de mers.
Momentan, s-au închis o stradă destul de importantă şi odată cu ea şi primul pod, pod de trafic greu, de-o importanţă aparte în circulaţia municipiului, care devia transportul greu de pe arterele centrale. Acum circulaţia este cu adevărat o problemă în oraşul nostru. Taximetriştii îşi află tot mai greu clienţi. (de fapt cine-i prostul care să facă turul oraşului cu taxiul, doar o persoană pe care n-ai crede-o în toate minţile).
Îniţial am vrut să spun că oarecum ne credem şi puţin budapestani deoarece ca şi dânşii avem tot şapte poduri în oraş, dar brambureala aceasta este tipic românească şi nu-i frumos să pui problemele tale în spatele altora. (Asta am învăţat de la Mircea Badea, chestia cu drumurile din Bucureşti şi cu politeţea lor.)
Deci după toată aiureala cu transportul prin oraş, când ne vedem la cenaclu, evident că am început şi noi să ne suspectăm. Este imposibil să spui că nu te afectează fenomenul că tu îţi doreşi să mergi într-o direcţie şi indicatoarele-ţi “mai oferă” câţiva km. Te-ai obişnuit într-o viaţă că pleci într-o anumită direcţie şi ajungeai acolo, în câteva minute şi acum nu ajungi nici dacă faci dublul acelor minute.
Dar unor oameni ca noi, unor oameni bolnavi de epigramistică, nu ne poate strica atâta lucru bunadispoziţie. Şi cum am putea fii supăraţi când constaţi că în urma acestor lucrări, “drumul spre Iad” a devenit mai lung şi mai ocolit, iar dacă de ne va merge tot aşa, putem spune că-om face acest lucru la “Sfântul aşteaptă”. (Am uitat să vă spun că în pofida tuturor bunelor sau relelor, care ni se întâmplă pe aici, am constatat că suntem prezenţi la această întrunire, peste 62,1% din membri Clubului “SPINUL”). După ce ne-am uitat unul la altul, după ce şi-au spus noutăţile fiecare la toţi şi per total la nimeni, a mai citit Aurica nişte epigrame, apoi şeful şi-a prezentat recolta scrisă de domnia sa la băi. A continuat povestirile cu peripeţiile domniei sale, în care, dânsul a fost obligat să-şi scoată dormeza din camera în care era cazat la acel hotel pentru tratament, afară pe balcon, ca să poată şi el dormi (celălalt colocatar era surd şi sforăia atât de tare, încât nu se putea compara zgomotul sforăitului acelei persoane cu actualele trenuri).
Afară s-a pus de-o ploaie că aveam credinţa că a sosit potopul şi era firesc să fie aşa întrucât s-a dat “Codul galben” de la meteorologie. Ne-am decis în final, să încheiem stagiunea, dar la mulţi nu ne era clar de ce am făcut lucru acesta: din cauza ploii, din cauza drumurilor şi a podurilor rele, or poate mai şti, o fii început concediile?
La bună reîntâlnire. Toma G. Rocneanu

Aşa cum se întâmplă multora dintre noi, „viaţa ne poartă cărările” pe unde nici n-am gândit, necum să ne mai facem şi-un plan. Motivul care mi-a rupt rădăcinile mele de sătean, astăzi nu mai există.Este vorba de pregătirea şcolară medie sau într-un profil tehnic, pregătire care acum se poate face în ori ce orăşel, atunci se putea înfăptui doar în marile oraşe. Să cunoşti acest lucru şi să vi într-un oraş care are ataşat numelui său şi adjectivul „mare”, creia o emoţie deosebită tânărului candidat.
Mare era decepţia la contactul cu Marele oraş. Cu toate că şcoala era puţin „mai jos de gară”, dar peste Râul Săsar, o apă roşie împuţită care-ţi cârnea nasul, omul trebuia să ia o birjă cu care să parcurgă cei cinci km care, se adunau pe această variantă.Şi asta pentrucă lipseau podurile, parcursul creştea cu mai bine de cinci km până la şcoală. Din Centrul Vechi al oraşului se „ieşea” pe Podul Viilor, de unde, după cum era şi denumirea podului, începeau pustietăţile, viile sau o limbă de pământ unde nu prea erau case locuite de cineva. Candidatul, din bija care-l ducea spre şcoală, în oraşul muncitoresc, unde erau şi construcţi mai mari. Se putea observa pe Strada Victoriei, drumul care ducea la Satu Mare şi care atunci se pava cu pavele din granit, dar această operaţie se făcea numai până la ieşirea din oraş. Pe acest traseu sordid, care a fost trecut în fuga calului, pe partea dreaptă a drumului, în cei trei km şi jumătate ce trebuiau parcurşi, din Centru spre şcoală, existau nişte case construite după proiectul obligatoriu de realizat după război, apoi cele „Zece case”, locuinţe muncitoreşti făcute tot după război, în fiecare se adăposteau două-patru familii. Prin spatele celor „Zece case” apa care era adusă prin „buclanul” din scândură de brad, cu un diametru de trei metri, de la o distanţă de 21 km pentru a alimenta Cianuraţia Săsar, aici era scosă o porţiune printr-un canal deschis, prilej de-a ne bălăci vara în el. După cele „Zece case” la aproape un km erau „Două blocuri”, „Cinematograful Săsar”, ceva garaje sub a cărui acoperiş adăposteau o „Alimentară şi textile”, clădirea fostului şteamp, transformată în „locuinţe muncitoreşti”, după care impozanta clădire a şcolii, proiectată pentru a fi Institutul de Mine şi n-a fost niciodată.
Pe partea stângă a drumului, începând de la acel Pod Al Viilor, era moara, Baia comunală, abatorul, la vreo trei sute de metri bufetul „Tri păduchi”, urmau meandrele Săsarului care avea o albie între 4m şi 200m lăţime, albie pe unde se prelingea apa aceea roşiatică şi puturoasă şi sunt sigur că atunci Consiliul Local nu şi-a pus încă problema unei gropi de gunoi dacă te uitai ce era prin „albia”Săsarului. Mai jos era depozitul de lemne, o arenă de fotbal, arenă de prundiş aparţinând echipei „Dinamo Săsar”, după care urma Flotaţia şi Cianuraţia Săsar.
Mult timp nu am ştiut de ce-i spunea Baia Mare oraşului acesta care de fapt avea câte o aglomeraţie de „colonişti” la fiecare Gură de mină. Distanţele între aceste aşezări de maieri, depăşeau uneori zece km. Concluzia era că trebuia făcută o diferenţiere între Baia, Baia De Arieş, Baia de Aramă, Baia Sprie şi alte localităţi care aveau cuvântul „baie” în denumirea lui şi spre deosebire de celelalte localităţi minere cu profil de minereuri, Baia Mare era aşezată într-o depresiune destul de vastă de mică înălţime, ceea ce pentru alte localităţi miniere, aceste lărgământuri sunt inexistente.
În istoria foarte bogată a acestei cetăţi, trebuie să adăugaţi că a fost întotdeauna inclusă în averile regilor, unguri, austrieci, guvernatorilor Principatului Transilvaniei şi domnitori români din Moldova. Amintim aici pe unii dintre ei: Ioan de Hunedoara, fiul său Matei Corvin, Ştefan cel Mare, Petru Rareş şi alţii.
În fiecare etapă istorică, oraşul a avut o dezvoltare dinamică şi din fiecare epocă se păstrează în muzee, monumente şi artefacle de valori istorice deosebite. Poate că acest lucru să exemplifice faptul că municipiul nostru are cinci muzee specializate pe profiluri: Muzeul Satului pe Dealul Florilor care este întradevăr un sat maramreşan cu 16 case, biserică, şuri, grajduri, pătule, fântâni, uliţe garduri, dar cred că este mai bine să le vedeţi deoarece sunt funcţionale, având inventarul locaţiei respective complet. Puţin mai jos, o clădire cu colonade ionice este de fapt Muzeul de Artă populară unde se pot petrece multe ore de observaţie şi cultură în care se poate vedea cu ce se ocupau străbunicii noştri, cum îşi „umpleau” ei ziua.