După ce am făcut de câteva ori turul bibliotecii, fiecare dintre acei care au dorit să fie prezenţi la cenaclu, cu toate că am sosit mai devreme, au avut surpriza să constatăm că Sala Cenaclului au ocupat-o alţii. De fapt era o redirecţionare a cursanţilor acelui fel de curs, redirecţionare ocazionată de sărbătorirea “Zilei bibliotecarului”. Criza de spaţiu era reclamată deoarece biblioteca era închisă. În acest caz, aş fi început acest pasaj al întâlnirilor noastre cu atât de obişnuitul şi ardelenescul -“NO”, numai că deschizând dicţionarul, acesta spune foarte clar că “NO” nu are nimic ardelenesc el fiind denumirea teatrului popular japonez care se joacă în travesti. Dacă n-am putut folosi atât de preţiosul “NO” că şi la acesta s-au întins japonezii, am zis că-l voi folosi pe “DECI”. Nu s-a putut deoarece încă este foarte utilizat de toţi românii. Mi-a mai rămas posibilitatea de-a le folosi pe:“dacă” şi “de ce” de care nu m-am folosit din copilărie. Şi dacă tot ne-am mâncat sărbătorile care au fost Paştele completate cu Festivalul de la Vişeu, eram siguri fiecare că nu se mai dau premii ori diplome numai pentru simpla prezenţă la cenaclu, aşa că mulţi dintre spinişti, nu s-au prezentat în această zi la Club. Acest fenomen ne-a cam stânjenit oarecum, după cât de mult ne lăudăm cu prietenia care ne leagă. Am fost doar şase membri prezenţi, doi motivaţi, în rest, ceilalţi cred că sunt fericiţi că au primit “Carnetul de membru” al clubului SPINUL şi probabil că se uită înc bagăul”. Dacă aşa s-a pus problema, m-am întrebat: De ce? Şi ne-am pus pe lucru. Văd că şi aici e ca la internat. Ca să-l mulţumim pe Şef, din două vorbe am făcut nu o epigramă, ci două, poate aşa nu se va observa că suntem puţini. Şeful a oprit lucru şi ne-a dat cuvântul. Se pare că i-au plăcut deoarece s-a descruntat uşor şi a început doar să strige la noi: Unde sunt epigramele pentru următorul număr al revistei SPINUL ?, (Eu să mă pun bine cu el i-am dat procesul verbal cu “Laudaţio” scris de mine şi epigramele dedicate cu ocazia aniversării sale). Dânsul a continuat: “De ce unii dintre noi îşi iau înapoi epigramele când se ştie că: “manuscrisele nu se înapoiază” de nici-o redacţie? “Vouă va trebuit revistă cu 28 de pagini? acum daţi material pentru ea!” Apoi ni s-a mai impus şi depunerea materialelor pe care le-am trimis “altora”. Dacă aşa s-a pus problema, poate că e mai bine, deoarece unii trimit aceleaşi epigrame în toată ţara şi de mai multe ori. Acum vor munci mai mult şi vor da epigrame noi la fiecare solicitare. Dacă am văzut că şi această problemă s-a pus şi rezolvat, ne-am liniştit şi am plecat frumos spre casă, ca nu cumva să mai “luăm” şi alte sarcini.ântaţi la el. Dacă am fost doar atâţia, ŞEFUL de bună seamă a început cu muştruluitul şi obişnuit, poţi muştrului doar persoanele prezente, cei absenţi nu te aud. Dacă aşa au stat lucrurile, “ne-a aruncat” două “vorbe” pe care să i le facem epigrame. Mi-am adus aminte de vremea când eram la internat, şi un elev de anul III mi-a dat 25 de bani să-i cumpăr un pachet de ţigări şi să-i aduc şi rest. Situaţia era similară şi azi, doar că pe noi, acum, nu ne mai tentează “

Nu cred că vă spun o noutate, reiterând vorbele unui om de duh, dar se pare că este purul adevăr că: oamenii de cultură, artiştii, “sunt ca şi copiii” în sensul că mai păstrează inocenţa copilului, dar şi că sunt foarte uşor de supărat, chiar printr-o simplă contrazicere. Până la ce este democraţia între artişti…ehei. Se mai brodeşte încă o zicătoare zilei respective şi anume:”Când pisica nu-i acasă şoarecii joacă pe masă”
În ziua mai sus menţionată, căldură mare domnilor, nu s-a ajuns la cenaclu cum se întâmpla de obicei. Domnul Şiman reţinut de pierderea unei surori, a absentat şi i-a dat toate prerogativele domnului Nistor Bud care urma să conducă lucrările din ziua respectivă. După cum se ştie Domnul Bud Nistor este un om integru şi şi-a planificat un desfăşurător deosebit pe care era sigur că o să-l respecte. Dată fiind rigurozitatea problemelor propuse, cerinţa de-aşi asuma fiecare sarcinile ce erau necesare a fi realizate cu responsabilitate şi în termen, se pare că Domnului Filip nu i-a convenit aerul impus de domnul Bud acestor demersuri şi oarecum l-a supărat pe acesta printr-un mod mai uşuratic de-a aborda problemele. Grava problemă este că Domnul Şiman are vederea mult atenuată şi nu mai poate realiza ceea ce altădată-i făcea plăcere – REVISTA -. La această problemă a cerut o rezolvare domnul Nistor Bud. Au fost şi propuneri ale doamnei Găinariu de-a o da cuiva s-o scrie contra unei sume. De fapt poate că nu s-a înţeles clar despre ce-i vorba. Nu scrierea revistei este problema ci redactarea ei. Din aceasta se vede câte funcţii “ocupa Şiman” în conceperea revistei. La această replică domnul Filip a dat răspunsul că dânsul va termina de redactat revista şi eu am susţinut că o voi scrie. A rămas în suspensie când primesc materialul deoarece la şedinţa care urmează, normal ar fi să o lansăm. După ce a participat la nefericitul eveniment, Şiman s-a întors şi…s-a apucat să facă revista, deci toate au rămas cum au fost…Din toate discuţiile purtate, domnul Micle a notificat că lipsa de atâta vreme a domnului Mihai este o adevărată sfidare a Clubului, deoarece în ultimul timp este văzut în foarte multe activităţi culturale numai la SPINUL nu mai activează. Ne-am bucurat de prezenţa domnului Fârte şi ne-a îngrijorat starea sănătăţii domnului Bodnar. Cu toate că avem tot materialul, se pare că ne-am întins prea mult în vacanţe şi sărbători deoarece lucru la revistă este doar la începutul şi sfârşitul lunii, din câte ştiu, nu se amână ca şi procesul de învăţământ. Fiindcă a fost sărbătoarea împăraţilor Constantin şi Elena, Ţîncaş a venit mai târziu de la un elenit ce coincidea cu lucrările noastre. Ce să mai spui :Spor la muncă pentru Nr.6, tovarăşi!

Ne-a ispitit o lansare de revistă la Fersig
(21 iulie 2007)

Sunt oameni cărora, în anumite circumstanţe, li se repetă o parte sau mai multe, dintre întâmplările prin care au trecut într-un cadru asemănător. Se pare că repetiţia unor asemenea lucruri pentru mine este strâns legată de localitatea Fersig, localitate care, fiind aproape de municipiul Baia Mare, are tendinţa de-a se transforma în reşedinţa de vară cea mai căutată de băimăreni. Este adevărat că mai sunt şi alte localităţi care vor avea această soartă după ce se vor “împlini” cartierele rezidenţiale din municipiu.
Primul contact cu Fersigul l-am avut cu mut timp în urmă. Era primul meu drum la Baia Mare după examenul de clasa a VII-a, examen despre care, acum când la bacalaureat se pică cu miile şi la titularizarea profesorilor mai bine de jumătate dintre participanţi, nu are rost să discut această problemă. Totuşi mă număram printre elevii care ştiau ceva geografie. Pe biletul meu de tren scria localităţile de plecare-sosire şi menţiunea: via Fersig. M-am făcut verde. Unde-o fi această localitate că eu n-am mai auzit de ea, eu cel care “mă dădeam mare” la geografie. Stupizenia era şi mai mare deoarece, în vară, am fost la Grupul Şcolar C.F.R.- Cluj (pe atunci nu se spunea şi Napoca) se făcea o anumită pegătire pentru acei care doreau să dea examen la şcoala lor şi nu erau din:centre sau noduri de cale ferată. Deci de pe atunci cunoşteam nodurile(cred că unul mi-a stat în gât, deoarece s-au răzgândit chiar în ziua examenului, şi acei care nu eram din astfel de localităţi, nu ne-au permis să intrăm la examen). Acum mă văd cu acea “Legitimaţie de călătorie”, care mă ducea la altă şcoală şi urma să trec prin localitatea Fersig, sat care nu se afla nici printre cele 405 comune ale ţării(de atunci). Era jenant şi că nu ştiam datorită cărui merit este trecută pe bilet această localitate de lângă Baia Mare. În afară de faptul că poate “cineva” de pe vremuri, posibil să fi avut o iubită pe aici. În rest nimic de prezentat deosebit afară doar de liniştea impusă de un sat de gospodari, care n-au avut grijă de Staţia lor şi astăzi le-au făcut-o haltă.
Prea s-a lungit povestea şi poate că nu pe toată lumea interesează Fersigul. Pe mine da şi de aceea l-am sunat pe Şiman ca să-l întreb dacă nu cumva pe căldura dată există vreun ordin de amânare a lansării REVISTEI SPINUL. Domnul Şiman mi-a reconfirmat plecarea cu precizarea că “ne întâlnim la gară”. Fiindcă şi eu sunt din satele acelea din care Rebreanu şi-a găsit eroi pentru PROŞTII, m-am dus la gară cu vre-o 45 de minute mai repede. Urc în tren şi nu fac ca anul trecut când am “reţinut” 12 locuri, astăzi m-am mulţumit doar cu al meu şi încă unul. Aşteptam la geamul de la care se vedea dacă urcă careva pe peron. La ora când trebuia să pornească trenul nu era nici-o mişcare. Mă gândesc că o fi dat telefon Şiman că întârzie şi-l aşteaptă impiegatul să vină (Acum cu răsturnarea de valori s-a răsturnat şi lanţul cunoştinţelor şi s-a reformulat la alte dimensiuni. E bine să nu te miri de nimic.) Între timp apare Ţîncaş şi bucurie mare pe el că avea loc. A trecut o jumătate de oră şi trenul n-a plecat. Pentru o aşa întârziere este nevoie de avizul ministrului de resort (ni s-a întâmplat la inundaţiile din ’75). Mă
gândeam că pe acesta Şiman nu-l cunoaşte. E un mucos faţă de el. Dar mai ştii. Nouă ne-a spus că a fost în Bucureşti la Uniunea Scriitorilor şi el o fi fost la Podul Grant. Pe aceste idei idioate porneşte trenul, moment în care la marcă întra acceleratul de Mangalia. Deci asta era nu…Şiman.
Ne-am dat jos din tren la Fersig, cam câţi suntem în cartierul Săsar, fără chiriaşi, dar epigramişti cu carnetele vizate pe acest an: doar eu şi Ţâncaş. Ne-am luat înima-n dinţi şi în spatele “celor din cartierul Săsar”, am început o poveste clasică dintre un burlac şi unul însurat. Poveştile n-au ajuns până la balcoanele doamnelor şi strada dreaptă care ne-a servit până atunci a cotit-o spre dreapta, şi atunci am observat că suntem singuri în sat. Până aici cei “mai multi ca din cartierul Săsar”, au roit-o pe acea porţiune de drum, asfaltată proaspăt, în casele aranjate “faţă în faţă” de o parte şi alta a drumului. Noi fiind singuri pe drum am început a vorbi mai încet pentru a respecta liniştea satului. Am ajuns la Vila lui Romi şi constatăm că, toţi epigramiştii spinişti era acolo. Nu ne-am mai mirat de nimic. Pleci acasă de la cinci şi ajungi ultimul. Pe jos veneam mai devreme. Există şi un adevăr: în gară erau două ceasuri. Unul arăta ora la care eram şi celălalt arăta ora 9,15 probabil ora sosirii noastre la Fersig. Celelalte, lansarea, întreţinerea şi bârfele s-au desfăşurat conform graficului. Cu cântatul au fost mai puţini inspiraţi, dar sunt sigur că au învăţat ceva: dacă doresc să cânte să nu mai bea bere rece. Acum ştiţi cum e, ţuica-i bună dar… “codul portocaliu”.