Aşa cum se întâmplă multora dintre noi, „viaţa ne poartă cărările” pe unde nici n-am gândit, necum să ne mai facem şi-un plan. Motivul care mi-a rupt rădăcinile mele de sătean, astăzi nu mai există.Este vorba de pregătirea şcolară medie sau într-un profil tehnic, pregătire care acum se poate face în ori ce orăşel, atunci se putea înfăptui doar în marile oraşe. Să cunoşti acest lucru şi să vi într-un oraş care are ataşat numelui său şi adjectivul „mare”, creia o emoţie deosebită tânărului candidat.
Mare era decepţia la contactul cu Marele oraş. Cu toate că şcoala era puţin „mai jos de gară”, dar peste Râul Săsar, o apă roşie împuţită care-ţi cârnea nasul, omul trebuia să ia o birjă cu care să parcurgă cei cinci km care, se adunau pe această variantă.Şi asta pentrucă lipseau podurile, parcursul creştea cu mai bine de cinci km până la şcoală. Din Centrul Vechi al oraşului se „ieşea” pe Podul Viilor, de unde, după cum era şi denumirea podului, începeau pustietăţile, viile sau o limbă de pământ unde nu prea erau case locuite de cineva. Candidatul, din bija care-l ducea spre şcoală, în oraşul muncitoresc, unde erau şi construcţi mai mari. Se putea observa pe Strada Victoriei, drumul care ducea la Satu Mare şi care atunci se pava cu pavele din granit, dar această operaţie se făcea numai până la ieşirea din oraş. Pe acest traseu sordid, care a fost trecut în fuga calului, pe partea dreaptă a drumului, în cei trei km şi jumătate ce trebuiau parcurşi, din Centru spre şcoală, existau nişte case construite după proiectul obligatoriu de realizat după război, apoi cele „Zece case”, locuinţe muncitoreşti făcute tot după război, în fiecare se adăposteau două-patru familii. Prin spatele celor „Zece case” apa care era adusă prin „buclanul” din scândură de brad, cu un diametru de trei metri, de la o distanţă de 21 km pentru a alimenta Cianuraţia Săsar, aici era scosă o porţiune printr-un canal deschis, prilej de-a ne bălăci vara în el. După cele „Zece case” la aproape un km erau „Două blocuri”, „Cinematograful Săsar”, ceva garaje sub a cărui acoperiş adăposteau o „Alimentară şi textile”, clădirea fostului şteamp, transformată în „locuinţe muncitoreşti”, după care impozanta clădire a şcolii, proiectată pentru a fi Institutul de Mine şi n-a fost niciodată.
Pe partea stângă a drumului, începând de la acel Pod Al Viilor, era moara, Baia comunală, abatorul, la vreo trei sute de metri bufetul „Tri păduchi”, urmau meandrele Săsarului care avea o albie între 4m şi 200m lăţime, albie pe unde se prelingea apa aceea roşiatică şi puturoasă şi sunt sigur că atunci Consiliul Local nu şi-a pus încă problema unei gropi de gunoi dacă te uitai ce era prin „albia”Săsarului. Mai jos era depozitul de lemne, o arenă de fotbal, arenă de prundiş aparţinând echipei „Dinamo Săsar”, după care urma Flotaţia şi Cianuraţia Săsar.
Mult timp nu am ştiut de ce-i spunea Baia Mare oraşului acesta care de fapt avea câte o aglomeraţie de „colonişti” la fiecare Gură de mină. Distanţele între aceste aşezări de maieri, depăşeau uneori zece km. Concluzia era că trebuia făcută o diferenţiere între Baia, Baia De Arieş, Baia de Aramă, Baia Sprie şi alte localităţi care aveau cuvântul „baie” în denumirea lui şi spre deosebire de celelalte localităţi minere cu profil de minereuri, Baia Mare era aşezată într-o depresiune destul de vastă de mică înălţime, ceea ce pentru alte localităţi miniere, aceste lărgământuri sunt inexistente.
În istoria foarte bogată a acestei cetăţi, trebuie să adăugaţi că a fost întotdeauna inclusă în averile regilor, unguri, austrieci, guvernatorilor Principatului Transilvaniei şi domnitori români din Moldova. Amintim aici pe unii dintre ei: Ioan de Hunedoara, fiul său Matei Corvin, Ştefan cel Mare, Petru Rareş şi alţii.
În fiecare etapă istorică, oraşul a avut o dezvoltare dinamică şi din fiecare epocă se păstrează în muzee, monumente şi artefacle de valori istorice deosebite. Poate că acest lucru să exemplifice faptul că municipiul nostru are cinci muzee specializate pe profiluri: Muzeul Satului pe Dealul Florilor care este întradevăr un sat maramreşan cu 16 case, biserică, şuri, grajduri, pătule, fântâni, uliţe garduri, dar cred că este mai bine să le vedeţi deoarece sunt funcţionale, având inventarul locaţiei respective complet. Puţin mai jos, o clădire cu colonade ionice este de fapt Muzeul de Artă populară unde se pot petrece multe ore de observaţie şi cultură în care se poate vedea cu ce se ocupau străbunicii noştri, cum îşi „umpleau” ei ziua.

Doamne tu şti că noi întotdeauna ne dorim ce nu avem. Acum vrem să mai şi râdem. Ştim că-i greu, dar asta ne dorim. Dar cum putem face acest lucru când ţara întreagă a ajuns… de râsul lumii. Dascălii s-au lăsat manipulaţi amăgindu-se singuri. Alţii au făcut multe legi care nu se vor aplica niciodată. Toată viaţa am fost cotizant la o pensie de ruşine, mi-au mai luat bani încă 47 de ani pentru o pensie suplimentară. Au avut grijă ca toate veniturile să-mi fie impozitate. Îndiferent unde erai „afiliat” ai cotizat cu 2%. Acuma să-mi tragă impozit un milion din pensia oferită. Nu aud pe nimeni să râdă! De fapt pentru a râde ai nevoie şi de o anumită stare sufletească neapăsată de greutăţi, boale şi necazuri, fenomene care în ultimul timp sunt pasări rare. Nu mai suntem nici noi ca altădată, când fără a scoate o vorbă, o jumătate de oră am făcut să râdă o masă întreagă la nuntă şi încă nimeni nu băuse nimic.
Cine are sau a avut o căsnicie, în care şi-a respectat consoarta şi pe el însuşi, cunoaşte faptul că soţul are obligaţia zilnică de-ai fura un zâmbet soţiei, lucru care trece deasupra tuturor inavertenţelor din acea zi şi este ca un zid protector deasupra căsniciei.
Dar puţini sunt cei care pot trece peste orgoliul personal şi „se fac de toată nimica” în faţa consoartei. Le este peste mână, le spulberă comoditatea şi mai ales este greu să-şi provoace inteligenţa, dacă o are, să rezolve problema zâmbetului femeii sale, zâmbet care trebuie să recunoaştem că nu este o afacere uşoară de realizat de la o femeie obosită, poate indispusă, la finele unei zile. De fapt, după câte aţi mai auzit la multe din lansările de cărţi, când autorul spunea că: soţia i-a fost primul şi cel mai drastic critic. Cu toate că sunt o excepţie soţii care sunt ambii scriitori, reiese că acea persoană, soţia, când face acest lucru se ridică la nivelul creaţiei respective şi merită aprecierea noastră. Trecem peste aceia care n-au scris niciodată de teama criticii soţiei, deoarece se ştie că în scriitură ne folosim de minte şi de suflet într-un grad apreciabil. Tot ce înseamnă intelect şi spirit în acel om, aflăm în scrierea sa. Mai bună judecată a unui om ca propria-i scriitură nu există. Şi dacă i-o vede soţia el nedorind acest lucru?
A te apuca să faci oamenii să râdă, în aceste timpuri, în care „râde hârb de oală spartă” şi asta fără a exagera câtuşi de puţin, când, lăsând la o parte „pensionarii parlamentari” pe care-l complectează un guvern cu miniştrii care au porecle frumoase:”Ambaburica” şi nume urâte: „Hârdău”. Cândva matematica era materia Nr.1 în şcoli, apoi, cu sprijinul părinţilor şi a foştilor elevi, matematica a trecut atât de mult în umbră încât un ministru al învăţământului nu mai ştia număra steluţele de pe Steagul Europei, examen dat în râsul copiilor. Nu putem spune că primul ministru nu s-a orientat şi a reabilitat acest sector. A schimbat ministrul care nu ştia număra pânâ la 20 cu altul prin care matematica va avea un strălucit viitor. De astăzi ministru dascălilor este Anton la pătrat. Nici nu s-a instalat bine, că profesorii de muzică şi l-au arondat: Nu-i Anton la pătrat, ci este Anton…şi ecoul lui Anton, ceea ce poate presupune altceva decât că aparţine de muzică. Realiştii, profesorii de la materiile reale i-au avertizat că este inginer şi va ştii roti atât e mult compasul cât şi excelul ori cărui calculator ca să-i iasă toate bune în favoarea lui.
Circu-i abea la început. Ce-i cu salariile legiferate, dar pe care nu le vor avea în veci, pe banii lor, defilează, chiar dacă nu sărbătorim nimic. Ar defila şi guvernanţii dar cum să ieşi în stradă când îţi tremură ciucurii nu se face, apoi ei ar face ori ce numai să se vadă iar aleşi. Tabăra opusă psd-iştii au făcut ori ce ca să falimenteze acest guvern, cu salarile de ei „împinse” au speranţa că vor fi aleşi. Ce nu se poate uita uşor ce-a mai odioasă insultă care a primit-o învăţământul din tabăra lui Năstase a venit. Domnia sa şi-a permis să jignească ÎNTREGUL CORP PROFESIONAL DIN ROMÂNIA atribuindu-le denumirea de handicapaţi.
Deunăzii s-a discutat pe marginea unor proze umoristice. Cineva competent spunea că în aceste scrieri trebuie incluse figuri de stil, calambururi, metafore, cu alte cuvinte să se folosească la maximul posibilităţile Limbii Române. Este absolut necesar acest lucru. E foarte adevărat dar viaţa politică este atât de egoistă că nu pierde nici-un rând în faţa nimănui decum… Un lucru pe care puţine persoane-l cunosc, proza umoristică este scrisă numai de suflete triste. Aţi văzut cum stăm cu râsul scris, problema adevărată va fi pe cine ve-ţi vota luna ce vine, ca România să nu fie ţară de batjocură?

Aşa cum scriam mai sus, naţia noastră care a votat deunăzii în „Duminica Orbului”, în virtutea bunelor obiceiuri, oficialităţiile, s-au apucat să facă inventarul caprelor negre în „Ziua bastonului alb”. Mulţi zic că n-au văzut nici-o capră, dar n-au văzut nici pădurile pe unde au fost, în schimb se vede clar că există proprietari ai acestor lanţuri de munţi, care îşi permit ori ce. O femeie, la acea analiză cu prefecţii şi cadrele din conducerea Judeţului (au fost peste treizeci de asociaţii şi organisme), punând întrebarea :”S-a putut să nu audă nimeni cum au lucrat utilajele terasiere atâtea zile, nu le-a văzut urcând sau coborând din munţi acele convoaie de utilaje, de ATV-uri ?” i-a lăsat fără glas. A tăcut prefectul, subprefectul judeţului şi comandantul poliţiei. Pentru banii care-i primesc, pentru salariile lor, puteau spune măcar o propoziţie Poate în alţi ani, cu alţi bani vor putea însfârşit să vadă şi ei caprele acelea atât de rare, să le numere, sau măcar să afle o altă zi, o altă dată, destinată acestor operaţii importante pentru toţi. În acest moment s-ar putea aduce o îmbunătăţire acestei situaţii confuze. Dar se ştie, că ori ce om din ţara aceasta, în momentul în care are o lege în mână, îndiferent despre care lege este vorba, unicul gând care-l stăpâneşte, este unde poate pune acea lege, numai s-o lase din mână. Acest fenomen este valabil chiar şi în tribunal.
Din câte ne cunoaştem, noi nu ne ocupăm de caprele altora, ale celor din Rezervaţia Mondială Pietrosul Rodnei. Aşa le trebuie dacă le-au dat drumul din curtea lor, în curtea noastră. Ei nu ştiau că vegetaţia de pe insulele Canare caprele au distrus-o? Şi grecii au probleme cu caprele dar nu au comunicat nimic, în legătură cu acestea prefecturii noastre. Poate nu m-ar fi deranjat pe mine, şi poate nici pe alţii, această masivă concentrare de forţe, dacă ar fi folosită într-o o altă dată, nu chiar „Ziua nevăzătorilor”. E culmea domnule, nici a minţi nu ştiu? Domnul Bucă este purtătorul de cuvânt al prefecturii. Să mă pună pe mine de „purtătorul de minciuni” c-oi face-o mai bine ca ei.
Să trecem pe lângă caprele altora şi să ne vedem de treburile noastre. Se pare că în Republica Moldova, moldovenii noştri se simt mai bine ca acasă, altfel ce putem crede, dacă aici în ţară, când mai luăm câte-o menţiune ne credem fericiţi, şi doamna Găinariu, a adus de la dânşii premiul I şi pe cel de Excelenţă, caz de-o rară preţuire ale talentelor adevărate şi spre satisfacţia noastră şi vorba doamnei Velea, „este o încurajare pentru noi, să facem epigrame bune”. Până acuma, Doamne feri, de care am făcut? Domnul Bud Nistor a fost cordonatorul lucrărilor de astăzi, şi a făcut-o cu vervă şi tinereţe, cum de mult nu l-am văzut. Dânsul ne-a ascultat, ne-a dat cuvântul chiar şi după ce domnul Fârte şi-a rostit epigramele. Reluând succesele doamnei Găinariu, cu toţii ne-am gândit la spusele doamnei Velea la hotărârea cu care a spus acele vorbe. Noi ne-am decis, şi sunt sigur că aşa vom face, mai ales că premierile, în lumea epigramistică, sunt foarte subiective, şi cum n-or fi aşa, deoarece doi inşi dacă citesc o epigramă, fiecare înţelege altceva din ea, ba mai mult, cine nu face un Festival al epigramei la Baia Mare ca să dea premiul I la bistriţeni, bistriţenii să remită acelaşi premiu la vişoani şi vişăoanii, suflete largi, să ni-l dea pe al lor nouă n-om mai vedea premii. Aşa s-ar mai putea, altfel cum credeţi că v-om mai lua premii, „în ţara noastră, în România”. Ar mai exista o posibilitate, ca aceste premii să ne fie atribuite din greşală, numai că la noi votul se dă încă pe liste. Domnul Bud Nistor realizează un album cu diferite instantanee din activitatea Clubului „Spinul”. Pentru acest „edificiu” s-au cerut câteva epigrame şi diverse fotografii. Zicea unul :”Sperăm că n-o să fie toate pozele de la nunţile noastre”, că nu ne vor cunoaşte oamenii în mâna cărora v-a ajunge albumul. Regretăm că un cunoscut al nostru, „ a trecut dincolo dealul”. Ne-a făcut cadou, domnul Fârte, cinci epigrame, bune domnule, foarte bune. De invidiat. M-am gândit să mă duc la dânsul la birou şi să-i fur virgulele şi rimele că altfel noi nu ne mai vedem în spatele epigramelor domniei sale, şi aşa cum cunoaşteţi, nu este vorba de nici un fel invidie.