Poate aţi observat pe noi, că în ultima perioadă nu comportăm puţin altfel, parcă mai arogant. Noua stare, ţine, în ultimul timp să devină firească. Am abordat aerul acesta mai “bucureştean” deoarece, cu toate că suntem băimăreni, trăim stări specifice lor, bucureştenilor. La acest transfer de personalitate, mare parte l-a avut “fostul împuşcat” care în ultimii ani, n-a mai dat nimic, pe nimeni, necum să mai şi repare ceva prin urbea noastră sau prin ţară. Trăim momente inedite. Săptămâna trecută am fost la piaţă. Nu este deajuns că preţurile cresc de te bolunzăsc (firesc cine a auzit vreo dată de scăderi de preţuri?), acum, în circulaţia băimăreană, s-a făcut încă un sens giratoric, care sigur că a înnebunit pe toţi şoferii până când s-a terminat acea lucrare. Se mai fac reparaţii şi în alte părţi, dar în aceste momente se pare că numai în locuri unde circulaţia era ştrangulată şi firesc să se bloca adeseori. Anul trecut s-a reparat Podul Decebal. Toată vara conducătorii auto au trebuit să ocolească, vorba vine, pe noile rute. Problema nu este ocolirea ci aglomerarea şoselelor până la saturaţie. După această reparaţie, ne-am procopsit şi cu două semafoare în plus, amplasate doar la patru metri unul de altul cu rolul, ca acolo unde n-au fost niciodată ambuteiaje să fie pe perioadele de 60 şi 90 de secunde cât semnalizează semafoarele o direcţie de mers.
Momentan, s-au închis o stradă destul de importantă şi odată cu ea şi primul pod, pod de trafic greu, de-o importanţă aparte în circulaţia municipiului, care devia transportul greu de pe arterele centrale. Acum circulaţia este cu adevărat o problemă în oraşul nostru. Taximetriştii îşi află tot mai greu clienţi. (de fapt cine-i prostul care să facă turul oraşului cu taxiul, doar o persoană pe care n-ai crede-o în toate minţile).
Îniţial am vrut să spun că oarecum ne credem şi puţin budapestani deoarece ca şi dânşii avem tot şapte poduri în oraş, dar brambureala aceasta este tipic românească şi nu-i frumos să pui problemele tale în spatele altora. (Asta am învăţat de la Mircea Badea, chestia cu drumurile din Bucureşti şi cu politeţea lor.)
Deci după toată aiureala cu transportul prin oraş, când ne vedem la cenaclu, evident că am început şi noi să ne suspectăm. Este imposibil să spui că nu te afectează fenomenul că tu îţi doreşi să mergi într-o direcţie şi indicatoarele-ţi “mai oferă” câţiva km. Te-ai obişnuit într-o viaţă că pleci într-o anumită direcţie şi ajungeai acolo, în câteva minute şi acum nu ajungi nici dacă faci dublul acelor minute.
Dar unor oameni ca noi, unor oameni bolnavi de epigramistică, nu ne poate strica atâta lucru bunadispoziţie. Şi cum am putea fii supăraţi când constaţi că în urma acestor lucrări, “drumul spre Iad” a devenit mai lung şi mai ocolit, iar dacă de ne va merge tot aşa, putem spune că-om face acest lucru la “Sfântul aşteaptă”. (Am uitat să vă spun că în pofida tuturor bunelor sau relelor, care ni se întâmplă pe aici, am constatat că suntem prezenţi la această întrunire, peste 62,1% din membri Clubului “SPINUL”). După ce ne-am uitat unul la altul, după ce şi-au spus noutăţile fiecare la toţi şi per total la nimeni, a mai citit Aurica nişte epigrame, apoi şeful şi-a prezentat recolta scrisă de domnia sa la băi. A continuat povestirile cu peripeţiile domniei sale, în care, dânsul a fost obligat să-şi scoată dormeza din camera în care era cazat la acel hotel pentru tratament, afară pe balcon, ca să poată şi el dormi (celălalt colocatar era surd şi sforăia atât de tare, încât nu se putea compara zgomotul sforăitului acelei persoane cu actualele trenuri).
Afară s-a pus de-o ploaie că aveam credinţa că a sosit potopul şi era firesc să fie aşa întrucât s-a dat “Codul galben” de la meteorologie. Ne-am decis în final, să încheiem stagiunea, dar la mulţi nu ne era clar de ce am făcut lucru acesta: din cauza ploii, din cauza drumurilor şi a podurilor rele, or poate mai şti, o fii început concediile?
La bună reîntâlnire. Toma G. Rocneanu

Această propoziţie sub această formă, sau îmbrăcând o altă formă, duce la aceeaş gravitate în rostire, şi o auzim spusă mai tare sau cu o voce înăbuşită, cam la fiecare lansare de carte, în Cenaclul Scriitorilor, în presă şi pot să spun că la fiecare televiziune din Baia Mare şi de aiurea. Întrebarea este pusă de cadrele didactice, de scriitori, de factorii responsabili cu instrucţia şi educaţia tinerilor, şi chiar de oameni din conducerea municipiului sau a judeţului.
Dacă profesorii mai au posibilităţi de impunere şi control, dânşi realizându-şi sub o formă sau alta acest deziderat necesar elevilor, acest izvor de cultură şi limbaj, dacă acei responsabili direcţi de formarea elevilor, într-o măsură mai mare sau mai mică, au o confirmare a acestui fenomen “prins” prin raportările din situaţiile şcolare, acei care au obligaţia de-a îndruma tineretul necuprins în aria şcolară şi scriitorii nu prea au certitudinea citirii unei cărţi de către tineret, cu atât mai grav cu cât :”iată numărăm astăzi în România peste un milion de analfabeţi”. Unii dintre poeţi sau prozatori chiar sunt inhibaţi de acest fenomen: “Ce rost are să-mi pierd timpul dacă nimeni nu se uită la creaţia mea?”(aici este de menţionat că poate suntem unicii în lume care nu avem emisiuni sau concursuri de vocabular, de limbă şi literatură română, nici la televiziuni şi nici la radio, nici în presă, dar nici elaborate de Academie). La toate aceste concursuri este mai simplu şi mai frumos, dar şi cu mai puţină muncă, să admiri un trup de fată tânără îmbrăcată s-au nu.
A fost o observaţie nu o critică. Fiecare face ce ştie şi mai cu seamă ce poate(Sponsorii în a crea sau elabora un proiect cultural sunt o rara avis)
Pentru a proba acest lucru, care frământă multă lume după cum se vede, se cere şi puţin curaj, cu atât mai mult, cu cât se întâmplă de regulă şi evident, lumea nu te cunoaşte la prima apariţie.
Membrii Clubului Epigramistic “SPINUL”, şi-a luat inima-n dinţi şi-au dorit să vadă cât preţuiesc ei în ochii cititorului român după care repede s-au convins că de fapt prin ceea ce au făcut au devenit cunoscuţi şi în lume, acest lucru fără a le face nimeni publicitate, numai afişându-şi creaţia –Revista “Spinul”- începând cu numărul 7 al acestei publicaţii, pe internet.(Revista EPIGRAMA a UER încă nu este pe internet)De atunci a trecut (În iulie 29), un an. În acelaşi site-ul în care şi-au “postat” creaţiile, există şi două romane: TODUŢ şi DESTINE CONJUGATE. Situaţia statistică culeasă de pe serverul care deserveşte site-ul rocneanu.ro este următoarea:
-am fost preluaţi de încă 68 de servere care ne amplifică site-ul de bază
-am fost accesaţi de un număr de 7841 de persoane
-s-au luat sau căutat din aceste opere 37759 lovituri(hits)
-operele au fost citite de pe calculator de 2643 de persoane
-peste 3201 de persoane şi-au copiat cele trei creaţii unii cu preponderenţă între orele 8-12
Adăugaţi la aceste cifre faptul că suntem citiţi de românii din Australia, Caşmir, Georgia,
– Nepal, Los Angels, Madrid, Copiaco, Santiago de Cile, Denver,Noua Zelandă etc, practic ori unde este înstrăinat un român. Afirmăm acest lucru deoarece revista nu este tradusă în altă limbă, deci o pot citi românii, sau acei care ne cunosc limba. Această statistică ne-a adus o mare bucurie, a răspuns la întrebarea din titlu, dar ne-a şi “povestit” ce lucru de suflet şi minte am dăruit românilor cu drag de ţară.
Descifrând datele de mai sus, cunoscând că Biblioteca Judeţeană “petre Dulfu” tipăreşte pentru Clubul “Spinul” circa 200 de exemplare la acest număr destul de modest, vă puteţi imagina cât face internetul pentru noi şi cât de cunoscuţi ne face, în ţară, dar şi acolo unde sunt români care dintr-un motiv sau altul sunt departe de ţară. Cine doreşte să aibă o cultură citeşte.

Chiar dacă nu odată a fost criticată „Sărbătoarea castanelor”, majoritatea băimărenilor consideră că nu este deplasat să sărbătoreşti oraşul odată pe an, fără iz politic. Cu toate acestea sunt sugestii şi sugestii la denumirea acestei sărbători. Cele mai mult „folosite” dintre argumente se datorează faptului că această sărbătoare nu este legată de o sărbătoare creştină. Un alt argument este că Sărbătoarea băimăreană nu este legată de specificul oraşului, de meseriile care l-au propulsat în rândul cetăţilor.
Bineînţeles că mai sunt şi alte argumente, dar nu supără pe nimeni că denumirea aceasta se referă la ceva tradiţional băimăream, şi care este un semnal puternic tras pentru salvarea castanului comestibil şi în final cât de importantă poate fi denumirea unei sărbători dacă ea este sărbătoarea oraşului tău? Nu merg mai departe dar băiuţenii ce au sărbătorit, închiderea minelor la sărbătorile lor? Dar Cavnicul, ori Remetea Chioarului? Dacă ne-am decis ca odată pe an să ne cinstim oraşul şi pe locuitorii lui este un lucru bun. Ocazia aceasta ne-a dus la unele bilanţuri înainte de sărbătoare, în timpul sărbătorii şi evident bârfele de după.
Oraşul trece printr-o perioadă mai bună ca până acum, oamenii au început să se obişnuiască cu fluxurile şi refluxurile economiei de piaţă dar şi cu mârşăviile făcute cu şi fără acte. Furturile neaşteptate ca valoare şi metode şi nu de puţine ori dispreţul pentru „cel mai valoros capital”, uneori îndiferenţa organelor de responsabilitate şi ordine care ne diriguiesc, dar fără să facă nimic, exasperează omul de bună credinţă.
Baia Mare se înscrie într-un ritm de creştere susţinut, care face posibil execuţia unor reparaţii de anvergură şi amenajări la care cu cinci ani în urmă nici nu gândeam: şosele, fluidizarea circulaţiei, repararea de poduri, înfrastructuri, lucruri care ne dor de vre-o cinzeci de ani şi acum le vedem înfăptuite. Însăşi faptul că atât de mulţi băimăreni au fost implicaţi în această megasărbătoare, dovedeşte, nu numai că Domnul a fost cu noi, ci şi că mai există puţină bunăstare care îţi permite ţie – omul de rând – să-ţi cumperi un obiect poate fără utilitate, dar care să-ţi amintească de un moment bun din această revărsare de oameni.
La telejurnal spuneau că poliţia timişoreană apus nişte pancarde şi au dispărut cerşetorii din oraş. Sfântă naivitate! Dacă cerşetorii ar avea obraz, ar merge la lucru, deoarece marea lor majoritate sunt oameni valizi, chiar dacă n-au citit lozincile din Timişoara, dacă mai punem la socoteală că pe ei nu i-a interesat alfabetul, în viaţa asta este logic că cei aproape de cinci mii de cerşetori noi au venit „în delegaţie” la „Sărbătoarea castanelor”. Înteresant era că acest aspect n-a fost cuprins între regulile pe care trebuiau să le respecte „oamenii de ordine”.
Cu toate că a fost mult mai multă lume prezentă, poate că a fost recordul sărbătorii la prezenţa populaţiei oraşului(au recunoscut şi artiştii dar şi organizatorii), nu au fost manifestări care „alungau oamenii de la sărbătoare” şi dacă s-au creiat condiţii de strângere şi depozitare a gunoaielor de către organizatori, oamenii şi comercianţii s-au conformat dând o lecţie de civism. Toţi participanţii la sărbătoare au savurat cele puse la dispoziţie de municipalitate, atât programele culturale gratuite cu artişti şi trupe de valoare( la un moment dat erau peste 20000 de spectatori)cât şi consumaţiile plătite, puţini fiind aceia care „au ieşit în relief”. La acest punct poate trebuie amintit că n-a fost persoană care să nu laude expoziţiile de flori şi florile aduse cu grijă pentru acest eveniment, şi poate că ar fi bine să nu uităm nici de „scumpa încheiere cu artificii”.