Cum afară ploua mocăneşte, cu toate că întram în primăvară, am sosit, rând pe rând câte unul, la sediul cenaclului. Pentru a nu ne strica bunele obiceiuri, şi acum, ca de fiecare dată, am aşteptat să treacă banalul “sfert academic”, cu toate că în cenaclul nostru, momentan nu avem nici-un academician, căruia să-i putem acorda acel “sfert de ceas” de întârziere înainte de-aş începe lucrările umilul nostru cenaclu.
Îmediat după : ”Declar deschise…”, preşedintele în funcţie, ne-a relatat cum nişte “onorabili” membrii ai cenaclului nostru, se tot “ţin scai” de “fătucile” alea de la barul OJT. Supărarea fetelor poate că n-ar fii aşa de mare, dacă cele două persoane le-ar fii curtat, dar “băieţii noştri” nu doresc dragoste, ei doreau doar să bea pe datorie, ceea ce este foarte jignitor chelneriţe. În timpul cât ne derula aceste fapte reprobabile domnul preşedinte, am avut impresia că mai mulţi membrii ai cenaclului îşi scăpaseră pixurile pe sub mese. Poate că le-or fi găsit…
Apoi s-a făcut prezenţa, şi aici avem o constatare îmbucurătoare. Eram prezenţi 21% din efectiv. Asta dovedea cât de mult îi interesa pe cei 73 de membri lucrările ordinare ale cenaclului scriitorilor noştri. Consiliul de conducere şi cordonare a Cenaclului, avea la început în componeţa sa : un preşedinte, un secretar şi nelipsitul personaj care strânge cotizaţiile. La data curentă mai sunt în funcţie doar primul şi ultimul. Domnişoara secretară, dacă a văzut că în acest Cenaclu nu este nici cu cine, nici cum, şi nici n-a plătit-o nimeni, sub nici-o formă, ne-a părăsit. Dânsa era tânără, era blondă şi plină de viaţă, ori, la vârsta ei, meditaţiile filosofice, n-o atrăgeau în nici-un fel. Adora acţiunea. Ne-a rămas doar al ce strânge banii, de care, se pare că nu ne vom scăpa niciodată. Operele cenaclierilor – cărţile noastre – le-am afişat în nişte dulapuri vitrine, pe care, cu mare grijă am pus lacăte, şi nu pentrucă ne temem de hoţi, ci pentrucă nu ştim când vom mai putea tipări altele, după câtă “generozitate” revarsă sponsorii zilelor noastre la “cultură”.
Procesul Verbal, care întotdeauna era scris de către frumoasa blondă care ne-a părăsit, se rezumă astăzi la o simplă coală A4 pe care ne trecem pseudonimele şi iscălim cu numele real. După ce fila a trecut pe la fiecare, ne trecem în dreptul numelui şi numărul crt., fapt ce ne evidenţiază, că de fapt prezenţa cenaclierilor este de 1/3 din efectiv. Lucru mare domnule!
Trăim într-o lume modernă tehnicizată, deci este normal, că fiecare dintre noi, are cel puţin un telefon mobil. În timpul în care “colegul de breaslă”, personajul care era “de serviciu la citit sau recitat”, în puţinele minute cât ţine expozeul domniei sale, are parte de mai mult de 30 de întreruperi cauzate de apelurile mobilele noastre. Pentru oricine, asemenea lucruri sunt enervante, pentru noi însă, fragmentele de discuţii “prinse” din aceste convorbiri, sunt adevărate intrigi pentru viitoarele opere….
Încercăm discutarea materialul citit, cum spuneam mai sus, printre pauzele discuţiilor la telefoanele mobile, operaţie care iar se întrerupe, deoarece se constată că sunt mai mulţi cenaclieri afară la ţigară, decât cei ce dezbat materialul în sală, unde făcătură, se vorbeşte mai mult pe mobil decât pe operă.Cu toate că scaunele nu sunt personale sau personalizate, pentru a arăta o oarecare disciplină, ocupăm de regulă acelaşi loc. Până mai ieri, lângă mine, stăteau două colege. Partea unde stau eu este folosită ca şi culoar fiind mai largă. De o vreme, doamnele s-au mutat în partea ceialaltă unde culoarul este jenant de strâmt. Întreb un coleg dacă cunoaşte motivul pentru care au schimbat locul doamnele. Le-am cauzat eu cumva? Tipul mi-a dat un răspuns sec ce nu aşteaptă replică:”Au dorit să fie frecate măcar la spate”… “Cei de la ţigară” sesizează că în sală se aplaudă. Este momentul în care autorul a mulţumit pentru “aprecieri” şi-a servit ţuica. Imediat uităm de toate intrigile şi necazurile şi redevenim aceiaşi prieteni-dintotdeauna, fiecare cu fiecare…“Iubeşte-ţi aproapele ca pe tine însuţi”

Cu toate că sunt persoane care vorbesc mult mai frumos ca mine despre Limba Română, şi-l numesc aici pe domnul Filip Romulus, poate că nu era cazul să deschid vorba despre asemenea lucruri, dar mi-am permis să abordez, câteva fraze în puţinele vorbe pe care l-am spus, deoarece mi-a părut insinuant un slogan electoral, care suna cam aşa:” EI CU EI ŞI NOI CU VOI”. Un ecou din Eminescu străbate până aici:”Ce vroiau aceşti…” După modul neserios în care suntem abordaţi, aşa precum se vede dealtfel, „ăia” ne propun, sub acest desuiet îndemn, că noi trebuie să le fim părtaşi la ceea ce ei gândesc, la puciul care dânsi-l pregătesc „ălora”, şi după părerea lor, necondiţionat să-i susţinem în viitoarele lor potlogării. Dacă-şi doresc atât de mult funcţiile acestea, de ce nu se adresează sincer şi serios populaţiei, să se adreseze electoratului cinstit-româneşte pentru ai susţine. Dar din lozinca lor reiese îndemnul miştocăresc: „Hai să le-o facem celorlalţi, să le-o punem” Deci aceasta consideră dânşii o declaraţie politică în care românii îş văd frumosul viitor ce va veni după alegeri. Asta ştiu, asta dau şi pentru noi îşi montează capuri uriaşe pe blocuri pe care să le admire. Un alt aspect al acestui nefericit slogan şi numai al lor, deci nu al Limbii Române, persoanele mai în vârstă, îşi amintesc de perioada când textierul la modă pe atunci, Mihai Dumbravă, după ce a a fugit în Germania, a scris un text cum numai un textier de valoarea lui putea scrie. Textul cadou oferit românilor de sărbătoarea Crăciunului, ne-a fost cântat la postul de radio „Europa liberă” şi avea refrenul: „Voi acolo eu, aici.” De la acest refren mi-e teamă că sloganul mai sus pomenit, după alegeri ar putea deveni:”Voi cu voi şi noi cu noi”. Acum am scăpat de ei….
Toate acestea erau nişte nebuloase ale mele, înainte de-a deschide Sala Cenaclului. Apoi a început Cenaclul, care avea mai multe puncte ce trebuiau derulate, doar că s-a început cu lansarea „Cărticicăi de vacanţă” a lui Rocneanu şi atunci, eu omul, ce în sinea mea credeam că numai eu ţin atât de mult la oamenii aceştia, la colegii mei de club, am fost ruşinat de vorbele frumoase rostite de fiecare la adresa mea. Din spusele iubiţilor mei colegi, a reieşit că sunt mult mai bun ca în realitate. Trebuie să vă spun stimaţi colegi că toate faptele înşirate şi adresate mie, aşa cum şi dumneavoastră cunoaşteţi, fără prezenţa, îndemnurile şi dragostea voastră, n-ar fi rodit niciodată. Au fost cuvinte deosebite care m-au mişcat profund, spuse de nişte oameni care au format şi educat la viaţa lor oameni, de aceea păreau atât de calde, de adevărate. În acea atmosferă de pace în suflete, s-au derulat lucrările noastre, la care aş mai adăuga faptul că acea carte pe care doream s-o lansăm şi care a intrat în circuit, a fost îngrijită cu dragoste părintească de domnul Şiman, eu considerând că prin ceea ce este Clubul nostru merită ca această cărticică să-i fie dedicată, de fapt componenţiilor clubului „Spinul”.Au rostit vorbe frumoase toţi membrii clubului şi de aceea le-am înregistrat, ca atunci, când voi avea momente mai grele în viaţă, să reprimesc îmbărbătările voastre, iluştrii mei colegi deoarece spusele voastre, pot servi ca exemplu de prietenie oricui. Vă mulţumesc frumos pentru ce numai voi aţi ştiut face cu mine şi din mine, deoarece numai voi aţi deţinut „patentul” prin care aţi realizat o asemenea asociaţie, unde prietenia şi cultura se află la punctele de fierbere. La această manifestare a participat indirect şi domnul Micle. Domnia sa a fost prezent prin internet. În aceste momente al sărbătorii, domnul preşedinte Şiman, a constatat că nu se vor putea „ţine” toate punctele propuse pentru această intrunire şi deja se anunţă că la ceialaltă adunare, din decembrie, îşi va serba ziua domnul Ţâncaş, deci nici atunci nu vom putea face prea multe. Desigur că pare nejustificată această temere ştiind că în ianuarie este Sf. Vasile – care la noi poartă denumirea de Mureşan, în februarie îi vom spune la mulţi ani domnului Filip, în martie v-a fii omagiat domnul BUD Nistor, şi nu se poate ca în luna aprilie să nu-l sărbătorim şeful nostru. De aici se vede că temerea domnului Şiman nu are nici-un temei….Dumnezeu să vă dea sănătate şi viaţă lungă. Cu drag Toma