Iesisem pe poarta unitatii cam in acelasi timp. Eram in invoirea de duminica. Odata aflati dincolo de poarta, ne-am dispersat cu totii mai ceva ca la un atac al “aviatiei inamice”. Ne depaseam unii pe altii, intr-o competitie a carei tinta finala era centrul orasului,iar trofeul era placerea de-a fi liber, nedirijat, nerobotizat. Ajuns in “centru” m-am trezit deodata singur. Ciudat! Singur in “marea civila” mi-a taiat tot cheful. Simteam un gol imens in jur. Ma intrebam ce-i de facut? Prima idee? Un film… Chestionez afisele si constat cu tristete ca doua dintre cele trei filme le-am vazut in unitate, iar al treilea incepuse deja. Descurajant! Ramanea “mama distractiilor”, adica plimbarea. Plimbarea de unul singur, cu ochii la vitrine, dupa fete tinerele daca se poate, si cu mainile la spate… dar plimbarea soldatului este o “tristete iremediabila”. iti tragi bocancii si te inseli numai ca te plimbi… Fiind tot timpul in “societatea camarazilor”, o data ce te vezi singur nici nu stii la ce ti-ar putea folosi acest prilej. Fata de ei nu ai secrete, glumele sant comune, hrana idem. Ce mai, faci parte din trupul si sufletul grupei. Esti ori doaga ori cercul butoiului si de tine depinde cat esti de pretuit de camarazi. Aici in invoire le simti lipsa. Abia aici si acum in invoire iti dai seama de acest lucru. Poate era mai bine sa fi ramas in unitate! Acolo mai aveam cu cine “face” un sah, o tabla sau sa recuperezi un somn… Dar nu se face… invoirea este invoire, e o chemare spre un ceva ce nu-1 ai, este o recompensa in definitiv, spre o senzatie a libertatii de-o clipa.
Ma indreptam alene spre parc cand il zaresc pe caporalul Ionel. Am simtit o mare bucurie. Era ca si cum ai merge intr-un oras strain si fara sa te astepti te-ai intalni cu un consatean de-al tau.
– Ce faci, Ionele? -De… in invoire…
– Si “la ce “te-ai oprit?
– Pai… Prajiturile nu-mi plac. Cu filmele cred ca stii si tu care-i situatia… Asa ca am ajuns sa ne tarsaim bocancii in gol… Mai bine hai la o bere!
-Hai! Dar unde? –Cum unde?! La “Jiul”.
– Ce ai tu cu “Jiul” asta?
– “Jiul asta”, asa cum zici tu, imi aduce aminte de ortacii mei. Stand acolo am sentimentul ca sant cu ei, ca bem impreuna, ca ne bucuram de Soare…
– Ciudat filosof mai esti si tu… Am intrat. Lume ca la circ… “sa dai un regat” si nu gaseai o masa libera!
– Cam “umflat” Jiul asta, mai frate! Sunt aici ortaci din toate sectoarele…
– Da de unde! Cred ca nici unul dintre dansii nu stiu ce inseamna sa fii adevarat ortac, dar mai “seaca” si ei cate o bere. De fapt, cei ce vin la “Jiul” vin mai mult la taclale, caci berea nu urca la cap, altfel ar “patina” pe scari. in ceea ce ma priveste, cand ies de aici e ca si cum as fi fost intr-un suitor* in care nu functioneaza ventilatorul. Cu greu am cucerit o masa. Chelnerul ne-a si trantit doua halbe, mai mult cu spuma decat bere!
– La astia s-au dat premiile sau ei sant de felul lor asa de “aspri”?
-Mai stii?! De nu cumva-i nou in meserie!
-O fi.
– Auzi, mai Ionele… Tu tot “imi dai” cu ortacii, dar tu de cand esti miner? ca, har- Domnului, nu ai mai mult de 22 de ani?

– Imi pare rau ca-mi pui o asemenea intrebare! Tu crezi ca esti miner din clipa in care iti completeaza diploma ori cartea de munca? Nici pe departe. De fapt de unde sa stii tu?! Minerii, Tudore, se nasc, nu se fac. Mama, care-i “satula” de mineri in casa, zice ca eu sunt a patra generatie de mineri in familie. Stai, stai, ai rabdare… Vad ca esti tentat sa ma contrazici. Bineinteles ca poti fi miner si fara “arbore genealogic”. Este foarte adevarat, dar notiunea de miner nu se confunda, cu minerul propriu-zis. Adevaratul miner este acela care are meseria in “sange”… tata-mi zicea adesea: “Asculta-ma mostenitorule, noi minerii suntem cercetatori prin distrugere”; Lucram in locuri de munca unice. Doua locuri nu se aseamana unul cu celalalt. Cautam, cercetam si scoatem in lumina lucrurile de pret si cu ce “pret”. De nu-ti faci prieten muntele platesti de cate ori nu-1 simti. Roca ti se prezinta zilnic cu fete noi, cu probleme noi si tu trebuie sa-i deslusesti intentiile, miscarile si necesitatile. Daca nu le poti deslusi te poti considera un fost om, ca miner n-ai fost niciodata. A, mai sunt si din aceia care vin la mina pentru bani, ca si cum aici s-ar prezenta la fostul gestionar: Ali-Baba… Saracii! Ei care cred ca pot pacali pe cineva, dar meseria si muntele ii pacaleste cand nici nu se asteapta!
Personal mi-e mila de ei! Cine “fuge dupa bani nu are timp de lucru!” Apoi gandeste-te si tu ca maine poate veni in locul tau, fiul tau, ca doar nu ne-om lasa baile noastre strainilor, si atunci nu-ti va fi rusine?! Am auzit ca asa ceva se petrece in Suedia cu metalurgistii! Aia ce fac “otelul suedez”, ala special? Si ei se mostenesc unii pe altii! Cam asa suntem si noi minerii. Uneori si mama se mai inciuda si atunci rabufnea. “Feciorii mei nu vor lucra in bai, pentru nimic in lume… da sa stiu ca pasc”. Da nu stiu cum s-a facut ca tot in bai au ajuns. De fapt, cui sa lasi lampasul si lumina, altora, strainilor?! S-ar rasuci strabunii in morminte. Asta e!”
-Hai noroc!
– Noroc si liberare rapida! Licoarea galbuie luneca precum intr-o galerie fara fund…
– Eu am facut fotbal in paralel cu scoala de mineri si cum scoala incepea atunci la 14 ani am terminat la 17 ani. Ca sa nu raman maturator prin “gradina” Exploatarii, pana la 18 ani, am mai stat un an la echipa de fotbal a minei unde am fost repartizat sa lucrez ca miner. Imi mergea bine. Eram portar, dar la poarta echipei de fotbal, cu salar de miner!
– Am inteles. De fapt te-am si vazut de cateva ori aparand. Dar cum te-ai lasat de fotbal? Cum de te-ai facut miner?! Ca asa te-am stiut eu : fotbalist…
-N-a fost planuit acest lucru, dar…
-Hai, noroc!
-Noroc!
– Gandul meu era ca pe post de portar al echipei de fotbal voi sta pana voi trece de patruzeci de ani cand oi face si eu vechimea de pensionare! Numai ca nici aici nu s-a potrivit “socoteala de acasa cu cea de la targ”! Sa vezi cum s-au petrecut lucrurile! In anul cel mai bun de fotbal pe care l-am avut eu cu echipa mea in “C”, urma sa jucam un meci de Cupa cu o echipa din Dej. Si ei erau tot in “C”. In clasament ei erau pe locul I, iar noi pe al doilea. Ei luptau sa promoveze. Dar asa cum se intampla mai cu toate echipele care vor sa promoveze se izbeau de ambitia si inversunarea celor care nu vor promova, si fiecare, chiar daca n-au “batut” nici o echipa pana atunci, pe viitoarea promovata doreau s-o invinga cu orice pret… Orgoliu… ce mai…
Aceasta inversunare oarba face ca viitoarea promovata sa fie obligata, etapa de etapa, sa lupte din greu, cu toata forta si ambitia, ceea ce duce si la epuizare fizica, dar si nervoasa.
Asa am facut si noi si le-am luat toate cele sase puncte. Acum, in cupa, fiind si din aceeasi serie, jucam pe teren neutru. Era un meci al ambitiilor. Ei nu doreau sa urce in “Cupa”, dar nici sa ia trei batai de la noi intr-un singur sezon nu le cadea bine. Ambitia noastra era de a ajunge sa jucam macar cu o echipa de “B” in “Cupa”. Meciul era o adevarata revansa! Si ca un facut eu eram in mare forma. Eram ca o maimuta. Prindeam tot… si pe jos, si pe sus, ce mai… simteam stadionul cum vuieste. Peste doua mii de spectatori se zbenguiau, erau cand in picioare, cand jos, sareau parca la cap, strigau, dadeau indicatii, se distrau, ce mai… meciul a durat doar 88 de minute…
“Flamura” Dej, adversara noastra, avea un atacant din piciorul caruia au plecat 38 de goluri in acel campionat. Am putea spune ca din golurile marcate de el a promovat echipa. Chiar si in

“Cupa” tot el era “tunarul”, cum il botezasera microbistii. Era atat de bun ca la ultimele meciuri veneau pe stadion sute de spectatori in plus. Erau atrasi antrenori, principali sau secunzi, presedinti de cluburi de la echipele de “A” din Ardeal, care si-1 doreau ca varf de lance. Ce mai, baiatul merita toate laudele! Toata echipa lor nu mi-a dat atata bataie de cap, cat mi-a dat el singur. Ceilalti cand trageau “bagau” bocancul in minge cu toata forta si erau previzibili. Ei bine, tipul de care iti spun tragea din orice pozitie si cand nu te asteptai… El nu tragea asa cum trageau ceilalti. In fiecare minge baga un “efect”, te facea sa zbori spre dreapta si mingea deja se “odihnea” in coltul stang al portii…. Ce mai, talent…
Eu mai jucasem “impotriva lui”, dar nu cred ca asta sa fi fost secretul ca acum ii prindeam toate mingile. Cred ca aceasta se datora in primul rand reflexelor ce le posedam si antrenamentelor “grele” cu care nu ne mai slabea antrenorul.
– Buna bere! Da-mi, te rog, si sarea… parca ar merge mai bine!
– Si cum iti spuneam… tipul era in mare verva. in minutul 88 toata echipa s-a vazut driblata de el. Era singur si venea cu viteza spre poarta… Nici un adversar nu-1 mai deranja. Pe toti i-a presarat pe drum. Mai eram doar eu… A inceput sa faca “inventarul” fentelor ce le cunostea. Lumea delira… Asteptam incordat. Cunosteam acest fel de-a “lichida” portarii. Deodata, spectatorii au amutit. Cu totii erau cu ochii pe noi. Se lasase o liniste de inmormantare sau asa mi se parea mie… Totul ramasese “intre noi”… Dorinta lui era nu numai sa inscrie, ci sa dribleze “tot…tot…” sa-si arate “superioritatea”, dupa care sa ma “serveasca” ranjind cu mingea scoasa din poarta mea, sa ma umileasca…
El venea… Parca incetinise ritmul, vroia sa ma fenteze. Avea mingea la picior. Era aproape. ii urmaream leganarea trupului, dar cu ochii la minge. L-am ghicit… Era stangaci… Deci “fenta mare” o va face cu dreptul si sutul va fi cu stangul. Atunci am zburat spre el sa-i inchid unghiul… Cu capul si mainile inainte. Am simtit cum mingea vine spre mine… Am strans-o la piept si am asteptat… Eu am asteptat, dar piciorul lui nu… Fiind in miscare si in viteza, lovitura lui a fost ingrozitoare…
Prima data am simtit doar cum ma inunda o caldura… M-am ridicat in genunchi, apoi in picioare. Mi se parea ca nu strangeam destul de puternic mingea. Aveam senzatia ca o scap… Am strans-o mai tare si vroiam s-o degajez… Atunci… parca am fost fulgerat si am cazut…
M-au dus la spital si au urmat corvezile… obisnuite in asemenea cazuri.
Meciul l-am terminat la egalitate… Dar in Cupa fiind, am pierdut la loviturile de la 11 metri: 5 la 4 pentru ei (aveam sa aflu de la antrenor si de la colegii ce venisera la mine dupa meci).
La spital, am fost vizitat de cunoscuti si necunoscuti. Printre necunoscuti au venit si delegati de la cele sase echipe de “A” din Ardeal. Dupa cum am aflat se hotarasera sa ne “achizitioneze” pe amandoi, pentru echipele lor… Pe inaintasul din Dej si pe mine.
Prima data nu i-am crezut. Apoi, de ce sa te mint, mi-a crescut si mie “pieptul”. Dar socul care l-am primit in acel minut 88 imi staruia in minte. Ma uitam la “papusile” mele albe, dobandite in urma loviturii primite de la inaintasul din Dej, care mi-a frant ambele antebrate, si ma intrebam de voi mai putea apara vreodata. Imi pierdusem increderea in oameni, in mine. Destul de repede m-am facut bine. Testele ulterioare aratau ca sunt ca nou nascut…
Oricum era bine, si ma apucasem gradat de antrenamente. In sase luni puteam din nou apara.Dar inainte de-a intra in focul bataliei adevarate, din nou mi-a revenit in minte acel minut 88, parca-mi readucea durerea de atunci si auzeam parca urletul cuiva… Atunci am luat o hotarare: Nu mai apar, nu mai intru in poarta, fie ce-o fi.… Usor de spus si greu de facut! Mai ales ca fostii vizitatori, cei din “A” ma “curtau”, deveneau insistenti. Mai cu seama doi dintre ei nu se mai desparteau de mine, propunandu-mi “marea cu sarea”… Si m-am dus… dar nu la ei… M-am dus la directorul Exploatarii sa-mi dea un loc de munca, intr-o echipa… in mina… Doream sa-mi fac meseria pe care am invatat-o, vroiam sa fiu ceea ce sunt: MINER. Simteam asta parca undeva adanc in mine. Auzeam parca vorbele tatei: “Ma, barbatii sunt in mina, nu afara! Auzi!”
Directorul, om care vazuse multe la viata lui, m-a lasat sa ma racoresc pe indelete, dupa care mi-a spus: