Călătorul sorbea avid frumuseţea unui oraş pe atunci declarat Staţiune de refacere a sănătăţii. Specificul localităţii erau pădurile care coborau până în oraş. Creşterea şi descreşterea temperaturilor la intrarea în iarnă sau la sosirea primăverii se făcea lent, permiţând bolnavilor care sufereau de afecţiuni respiratorii şi cardiovasculare adaptarea la timp fără probleme. Lipsa unor curenţi de aer majori, ducea la lipsa furtunilor şi poate ce era mai de văzut, culoarea cerului care, dacă nu toţi ne-am dat seama că-i deosebită, pictorii din Şcoala băimăreană ne-au prezentat-o c-o plăcere nedisimulată. De clădiri mai deosebite ca-n alte părţi din Ardeal n-a prea beneficiat cetatea noastră, dacă facem trimitere la Cluj, Satu Mare, Timişoara, sau alt oraş care erau în acele timpuri capitale de regiune. Ce dădea o impresie de sol lunar, erau meandrele râului Săsar, care erau foarte neregulate şi colorate bizar. Impresia aceasta o dădeau, resturile fostelor şteampuri, apele reziduale minere şi altele.. Un centru rectangular, care în prima fază a fost Târgul propriu zis al Cetăţii, până după anul 1900. Clădirile care delimitau fostul târg, actualul Centru istoric erau construite dea-lungul a cinci secole. Cele mai vechi clădiri, care au rămas “în picioare” sunt Casa Elisabeta, a Doamnei Iancului de Hunedoara, care a dat şi numele Băiuţului de la numele său: Erzsebetbanya – Mina Elisabetei, casă care poartă numărul 18. Specific pentru casele secolului XV, intrarea se face pe o uşă simplă şi clădirea se dezvoltă în spatele acesteia. Construcţie masivă din piatră care a rezistat atacurilor şi atacatorilor de atunci şi după cum se vede până acuma. Era o reşedinţă de odihnă pentru familia regelui Corvin.
Iancu de Huniade, sau Iancu Corvin cum se mai numea, aparţinători ai familiei Huniazilor a cărui prim nobil cunoscut era Voicu, tatăl lui Iancu. În vremurile când trăia această nobilă familie, Hunedoara ca localitate nu exista. Satul lângă care s-a construit Hunedoara de astăzi, se numea Indoara. Iancu de Huniade, urcând treptele funcţiilor sociale din acele vremuri, devine nobil, guvernatorul Ardealului şi în final regele Ungariei. Încă înainte de-a avea această ultimă demnitate, prin toate aceste cadouri şi donaţii, Iancu face dovada că îşi răsfăţa consoarta. Aşa se face că într-un astfel de gest, oferă Doamnei Elisabeta, domeniile Băii Mari şi minele din Băiuţ. Tot cam în acea perioadă i-a oferit şi minele din Valea Rodnei şi Bistriţa, primite de la Ladislau Postumul pe atunci rege al Ungariei. Acestea toate au devenit proprietăţile doamnei sale Elisabeta. După moartea lui Ladislau, Iancu Corvin de Huniade devine regele Ungariei. Cam de pe atunci datează clădirea de la Nr-18.
Clădirea de pe strada Turnului, de lângă comisariat, este o clădire tipică pentru construcţiile urbanistice ale Europei din acele timpuri. Clădire sub formă de “U” cu o curte interioară închisă, construcţii specifice hanurilor care doreau să-şi protejeze averile şi clienţii de diferiţi atacatori .Aceeaşi arhitectură are şi corpul clădirii restaurantului “Ardealul” (minerul) cu acea curte rectangulară închisă de însăşi pereţii construcţiei care-o protejează. Este interesant că aproape fiecare clădire din Centrul Istoric are o arhitectură proprie.

S-a încetăţenit în “puiul acesta de sat”, un obicei princiar pentru acele timpuri, obicei nemaiauzit în altă parte şi care consta în acordarea celei mai frumoase fete din Băiuţ, titlul de:
FRUMUSEŢEA BĂIUŢULUI.
Acest titlu se acorda, în consens, de către întreaga suflarea satului şi se transmitea prin viu grai, din om în om, până, fata respectivă, avea recunoaştere deplină. Modul de “votare şi atribuire” a acestui titlu, cu totul original, făcea ca “aleasa” să fie exact cum se zice: Frumoasă ca alcătuire şi frumoasă moral. Această distincţie fără documente oficiale, dar cu rezonanţă majoră în memoria satului, era corespondentul: Cetăţeanului de onoare din alte părţi, şi era absolut obligatoriu pentru fetele care îndeplineau calităţile menţionate, aşa cum “certifică” şi St. O. iosif în poezia sa:
Atât de drăgălaşă, albă,
Frumoasă-parcă eşti o floare!
Şi-ades rămân pierdut pe gânduri
Când mi te-areţi surâzătoare;

Cu mâinile-amândouă parcă
Te-aşi binecuvânta, copilă;
Plecând genunchiul către Domnul,
Aşi vrea să-mplor cereasca-i milă,

Ca veşnic să te aibă-n pază
Şi să rămâi surâzătoare,
Atât de albă şi frumoasă
Şi drăgălaşă ca o floare!

Acest titlu meritoriu, această dovadă de preţuire, era “purtat” de FRUMUSEŢEA BĂIUŢULUI, până la căsătorie, când, dacă era cazul îl prelua altă fată. De când s-a practicat acest obicei, nu ştiu să se fi semnalat vreodată o candidată la acest fel de cinste şi preţuire şi să nu i se fi acordat.
Odată constatate condiţiile şi atribuit de întreaga obşte, nu de un juriu după o sindrofie ce se termină într-o “băută”, băiuţenii, cu senzaţia lucrului binefăcut, fiecare se simţea o linişte sufletească, agitaţia se termină şi FECIOARA îşi purta cinstea, admiraţia şi decenţa cu sfiiciune în faţa satului.
Aici în Băiuţ mai erau şi alte ciudăţenii pentru un “sat cât un pumn”, sat care firesc avea şi el problemele lui. Oamenii aceştia şi-au găsit timp şi disponibilitate pentru a aborda şi celelalte probleme care aveau importanţă pentru obştea lor. Şi-au propus şi chiar au reuşit să-şi schimbe denumirea satului. Cauzele care au adus la schimbarea denumirii localităţii, aveau rădăcini atât în dorinţa lor de-a fi alături de marii oameni ai acestor pământuri, dar şi dintr-un imbold al profesiilor şi a unui mare ataşament faţă de DOAMNA DOMNULUI IANCU DE HUNEDOARA, cândva, proprietara minelor băiuţene, dar şi o reprezentantă ce a onorat aceste meleaguri, DOAMNA fiind născută pe meleagurile sălăjene, o DOAMNĂ care pe vremuri şi-a arătat nu de puţine ori consideraţia faţă de băiuţenii, mai ales după ce a devenit REGINA UNGARIEI. Cum acest lucru se întâmpla în vremea imperiului Austro-ungar, localitatea devine: ERZSEBETBANIA-MINA ELISABETEI.
Dacă te-ai născut pe aceste meleaguri dumnezeieşti, dacă ţi-au dat numele reginei, dar şi al mamei Sfântului Ioan Botezătorul, dacă ţi-s-a acordat titlul de FRUMUSEŢEA BĂIUŢULUI, de bună seamă că nu te poţi plânge că soarta nu te-a răsfăţat.
Din câte se ştie, viata nu se desfăşoară după planurile noastre, după ceia ce noi ne dorim, sau după ale noastre năzuinţe. Viaţa-şi are cursul ei imperturbabil şi impersonal.
Într-o perioadă de timp, imediat după MAREA BĂTAIE (primul război mondial) odată cu “punerea păcii”, după aceea mare răsuflare de uşurătate care ţi –o dă numai acele momente ce reuşesc să-ţi şteargă frica ce ţi-a băgat-o în suflet războiul, în proaspăta ŢARĂ cu denumirea de MARE, gândurile despre rosturile LUMII, despre treburile ei, au început să se şteargă din amintirea băiuţenilor, ei revenind la ceea ce acum era necesar şi urgent să facă, treburile lor, treburile satului lor, a familiilor lor. Posibil că spaimele date de cruzimile şi atrocităţile războiului de foarte puţin timp, încheiat să fii semănat neîncredere aici în Băiuţ, întrucât pentru ei, pentru băiuteni s-a soldat cu o groaznica masacrare a: ortacilor, prietenilor, a familiilor, masacru petrecut pe 5 decembrie în Târgu Lăpuş, unde o armată în retragerea ei răzbunătoare a măcelărit civili şi copii, după ce războiul se încheiase deja. După ce lumea dorea să uite războiul. Neputinţa de a interveni în oprirea acestei orori, a dat posibilitatea unor nemernici răzbunători ai unor trupe hortiste învinse, să măcelărească pe cine au dorit pentru a „semăna” groaza în populaţia civilă. După ce şi-a plâns şi îngropat pe cei dragi, aşa cum se cuvine, au trecut la refacerea satului şi-a sufletelor.