(1 decembrie 2001)

Ne-a oferit bunul Dumnezeu, oamenilor din această parte de ţară, în fiecare iarnă, 66 de zile înnourate, fără soare, şi vreo 137-182 în restul anului. Dacă le aduni constaţi că pentru ardeleni nici Soarele nu ne zâmbeşte prea mult într-un an. Dar nu numai Soarele, nici vremurile nu sunt prea binevoitoare pentru oamenii din Ţara Ardealului, cum aşa de frumos numeşte acest ţinut Nicolae Bălcescu. Poate că aceste zile înnorate în aşa o mare perioadă de timp, ori poate alte motive, să ne facă mai meditativi, după unii conservatori, după alţii înceţi în gândire. Dacă acestea sunt drepte sau nu, vor hotărî alţii, dar cum pot ei explica acestea dacă, un singur judeţ din Ardeal „a dat” 14 academicieni şi nu vorbim nici de Cluj şi nici de Timiş, judeţe care au oameni de cultură şi ştiinţă cunoscuţi în lumea largă. Suntem tentaţi să credem că nicăieri în această ţară nu se gândeşte mai mult ca aici şi este logic acest lucru deoarece populaţia care trăieşte în acest areal , doreşte mult să trăiască în linişte şi pace. Dar după cum vedeţi şi domniile voastre, acesta-i lucrul cel mai greu de realizat în astă lume şi cu toate acestea se pare că nu se străduiesc degeaba. Oameni răi vor fi totdeauna şi RĂUL este uşor de făcut de către ori cine şi de ori ce nemernic, dar a face bine nu-i la îndemâna oricui.
Se pare că în timp se reiau răutăţile şi lucrurile care au pricinuit dureri şi fel de fel de forme de umilire de la unii care peste noapte s-au „trezit” lideri şi care dacă acum deţin o temporală funcţie politică, se erijează în dumnezei, uitând că mâine nu vor mai fi nimic, dar răul făcut de ei va rămâne.
Vorbind despre multcontroversatul „certificat de maghiar”, problema-i veche, reactualizarea-i nouă. Nu doresc să fiu sarcastic ori poate să-i fac geloşi pe alţii, dar pe vremuri exista o asemenea „ţidulă”, dar…pentru români. S-a întâmplat după ce Armata Română se retrăgea cu lacrimi în ochi din Ţinutul Ardealului, retragere impusă de Diktatul de la Viena. „Noua” ordine pretindea ori să ai certificat de român, ori te încorporau în armata hortistă. Certificatul nu era de loc o bagatelă, costa 3000 de pengo atunci, sumă care echivala cu preţul unei perechi de boi sau a două văcuţe. Zestrea mamei s-a dus pe „certificat”. După fericirea obţinerii acelui document, chiar şi la acel preţ, a urmat drama. Trebuia continuu să fie asupra posesorului, altfel „te luau” şi te trimetea pe front. Într-un exces de zel, mama spălând pantalonii tatălui meu, din „certificat” a rămas un boţ de hârtie scămoşat pe care greu se mai distingea ceva. Oameni buni, indiferent cine sunteţi, folosiţi-vă de putere spre a face bine, nu a umili pe acei care speră în voi!