Nu i-a plăcut niciodată şcoala. Nici alţii din satul lor nu puneau mare preţ pe ea. Cu toate acestea sora mai mare a lui Luky era dăscăliţă chiar în localitatea lor. Poate tocmai de aceea nu-l tare necăjeau învăţătorii şi profesorii pe el şi nu-l lăsau nici repetent, cu toate că aşa cum v-am spus, numai de carte nu-i ardea lui. Toamna nu mergea pe la şcoală numai după ca se strângeau toate bucatele şi fructele. Pe atunci încă nu începuse colectivizarea, de fapt nici nu se auzise acest cuvânt şi nici nu ştiau despre ce-i vorba. Soldaţii care au fost în Divizia „Tudor Vladimirescu” povesteau câte ceva despre aceste lucruri, pe care ziceau ei că le-au văzut aievea, în Rusia sovietică, dar cine le asculta poveştile lor? Mai mult, se înfiinţaseră deja Sovromurile şi toată lumea vedea cum ne jecmăneau ruşii de puţinul pe care-l aveam şi asta peste cotele obligatorii. ‚ Cum îşi căscau gura foştii voluntari ai Diviziei „Tudor Vladimirescu” cum le-o astupau ceilalţi cu: ”mai tăceţi voi care v-aţi dat cu ruşii (Nu era voie să-i numeşti aşa. Trebuia să le spui „tovarăşii sovietici”. Ţara lor era „uniune” şi nu trebuiau să se supere celelalte neamuri care nu erau ruşi.) Le daţi toate de-a gata ca la orbi şi nimeni nu-i mai satură !” Luky Banu îşi vedea de-ale lui. Toamnă de toamnă se angaja la bocotanul satului căruia îi păzea strugurii de hoţii cu două picioare sau cu pene. Avea o ţeavă lungă de vreo cinci metrii în care aproape-i intra capul. Punea carbid în ea şi când o aprindea, bubuitura de tun era silenţioasă faţă de puşcătura lui. Ce conta că săreau oamenii noaptea din paturi de spaimă. Patru, cinci „lovituri” din acestea şi nici dihăniile pădurii nu se mai apropiau de ei. Bocotanul avea pentru hoţii mai insistenţi şi o puşcă cu sare, pe care, nu de puţine ori, o folosea chiar Luky, ceea ce îl făcea mai respectat între copii şi tineri. Asta era distracţia de toamnă şi să nu uităm că era şi plătit pentru „munca” aceasta. Să te vezi la treişpe, cinşpe ani cu „prestigiu” şi bani erai un cineva. Să fi avut terminate cumva cinci clase de şcoală când a fugit de acasă. A vagabondat un an prin toată ţara apoi a găsit undeva o şcoală de şoferi unde nu era nevoie de mai multă carte decât patru clase. După terminarea şcolii de şoferi a plecat în armată. Soră-sa, în scrisorile pe care i le scria îl tot ruga să vină acasă după armată. N-a pus mare preţ pe rugăminţile surorii sale. Cu carnetul de şofer în buzunar îşi continua vagabondajul prin ţară. Câştiga foarte bine. În ţară, după război, nu erau mai mult de cincizeci de mii de maşini şi şoferi se căutau pretutindeni mai ales atunci când se deschise-se atâtea şantiere. Poate că de atunci ne-a rămas şi butada următoare: „un director cheamă la el un şofer care-şi făcea de cap în toate felurile posibile. Omul vine şi directorul îl apostrofează:” să-ţi bagi minţile în cap altfel te dau afară!” „Puteţi să mă daţi tovarăşe director, eu cum ies din biroul dumneavoastră mă şi pot angaja.