În schimb neputinţele bătrâneţii sunt tot mai frecvente şi tot mai multe, tot mai ruşinoase. Despre asemenea lucruri se jena să gândească de teamă ca nu cumva să fie „gândite cu voce tare”.
– Tată, hai acasă. De ce stai dumneata aici singur? Te aşteaptă mama. Ce faci singur aici? Vocea unicului său copil, a fiicei sale Ioana, parcă venea din el. Luky se ridică, îşi strânse hainele pe el, observă şi el că nu mai era nimeni în casă şi ieşi împreună cu fiica lui, trăgând uşa ca yala să se închidă.
– Cum de m-ai aflat?
– Nu ştiu când ai plecat dumneata de acasă, dar adineauri mi-a dat mama telefon să întrebe dacă nu eşti la mine ? Eu ştiu unde locuieşte prietenul tău la care mai poposeşti pentru „o tablă” şi am coborât să văd dacă nu cumva eşti la el. Trecând pe lângă „casa cu turn”, casă în care niciodată n-am văzut nici-o mişcare, am avut impresia că ceva s-a schimbat. Într-adevăr erai tu în geamul casei. Poate erai primul om pe care l-am văzut eu în această casă. Cum de-ai intrat în „redută”?
– O, mi s-a întâmplat şi mie, nu o dată să trec pe lângă „casele cu turn” şi să constat că nu există nici o mişcare. Azi am văzut înlăuntru o femeie care mi s-a părut amabilă. Pe dânsa am rugat-o să-mi permită să admir puţin lumea din geamul casei ei. Este posibil că această femeie să mă fi cunoscut, altfel cum să-şi fi lăsat toată casa pe mâna mea şi ea să plece? Aceasta este una dintre „facilităţile” profesoratului. Tu, ca şi profesor, cunoşti doar tineri. După ce se maturizează, vorba lor, aşa se schimbă că „nu ştii de unde să-i iei”. Cum de unde? Tot din acele clase prin care ei, elevii, au trecut ca nişte adevăraţi cercetători, fază după fază, clasă după clasă, însuşindu-şi cantitatea de cunoştinţe oferite de şcoala pe care au parcurs-o. Majoritatea lor se schimbă, se metamorfozează că nu mai reuşeşti să-i recunoşti. Dacă acea schimbare produsă la acel copil care se transformă în adolescent s-ar produce la toţi în acelaşi timp, poate că ar rămâne „o imagină paralelă” a claselor respective, dar aşa cum se produce această creştere şi schimbarea aleatorie, parcă ţin cu dinadinsul să-ţi şteargă imaginea fostului copil din memorie. O astfel de senzaţie am trăit după ce tânăra femeia „mi-a dat casa pe mână”.
– Tată, aceste lucruri ni se întâmplă şi nouă, oamenilor obişnuiţi, care n-am „rulat 40 de generaţii” de elevi, cu toate că sunt convinsă că aceasta este o problema mică pentru un profesor, acum pensionar. Vorbele fetei, a fiicei sale Ioana, şi ea deja femeie căsătorită de mult, acele vorbe, mai bine zis căldura timbrului ei, îi dădea o linişte aparte. Era evident că-şi iubea fiica, dar nu despre acest lucru-i vorba acum. În segmentul de timp pe care i l-a oferit Dumnezeu să trăiască a întâlnit destulă lume. Colegii lui de muncă, din şcoala unde a funcţionat, în preajma chenzinei a doua, aproape zilnic erau la secretariat, la contabilitate, unde-şi verificau câştigurile în fiecare lună. Este adevărat că normele profesorilor, de fapt normele sunt bune, salariile sunt slabe, mai prind nişte prestaţii la plata cu ora a diferitelor „căzături” sau supliniri dacă se mai îmbolnăveşte câte-un coleg sau mai trece pe maternitate câte o colegă, trebuiau verificate deoarece cum se exprima un confrate:”salariul nostru este făcut din aşchiile care sar departe de copacii pe care alţii-i prelucrează. Trebuie să te învârţi mult în jurul fostului copac, să strângi aşchie cu aşchie pentru a-ţi putea „găbui” un câştig dacă se poate puţin mai bun”. Situaţia fiind reală, este o obişnuinţă ca profesorii, cel puţin odată pe lună, să-şi verifice „aşchiile” din care-i format salariul lor. Numai că Luky n-a făcut niciodată lucrul acesta. Nu pentru că lui i s-ar fi „tocit” curiozitatea, ori poate că el nu-şi permitea măcar un vis, o mică dorinţă, pe care să dorească şi-o satisfacă din minusculele acelea de fărâmituri din care se „compunea” plata lui şi a celorlalţi.