În fiecare etapă de viaţă trebuinţele, necesităţile, de toate tipurile se modifică, îşi schimbă priorităţile, ca în final, să ajungi un om „normal” bătrân, pensionar care este dependent de medicamente. După toate aceste zbuciumări, îţi rămâne libertatea să constaţi, că ai mai dobândit încă o dependenţă care te asociază amintirilor de tot felul. În fapt, toate acestea, se leagă de realizările sau nerealizările propriei tale vieţi.
Este uimitor cât de multă nevoie ai acum de aceste lucruri. Cu cât eşti mai puţin solicitat de cei din jur, la această vârstă, cu atât te pregăteşti mai asiduu, pentru ca atunci când vei fi solicitat, de cine-ţi doreşti să facă acest lucru, să fi la nivelul pretenţiilor lor şi în plenitudinea forţelor. Observi pe zi ce trece că pretenţiile celorlalţi faţă de tine cresc, în timp ce importanţa ta faţă de ei este mereu în scădere. Eşti ca şi pavăza de la drumuri. E obligatoriu să fie acolo, dar nimeni nu o bagă în seamă. Hrana sufletească a bătrânilor sunt amintirile vieţilor lor. Numai că vedeţi dumneavoastră, nici aceste fapte şi lucruri care-i înghesuie memoria, nu pot fi numite amintiri, sunt doar nişte fibule de viaţă, pe care acum le mai corectăm, le analizăm, unele le mai „adaptăm” şi probabil le mai povestim şi altora. Deversarea aceasta de ”fapte trăite” mai corect, altele materializându-se în „experienţe nereuşite”, le povestim, le redăm, cu gândul de a-i ajuta pe tinerii care ne ascultă, ca în momentul în care şi ei vor trebui să procedeze „aşa” la o anumită lucrare, sau la un anumit gest de comportament, să fie sigur că se va include „în limitele normalului” . Deci prin aceste destăinuiri pe care noi le povestim şi în care eram participanţi direcţi în acea situaţie fortuită, dorim ca cei pe care ne destăinuim să fie protejaţi, să nu pătimească ceea ce am pătimit noi atunci. Nepreluând şi experienţa vieţii noastre ne tratează ca şi cum noi am fi trăit degeaba.
Aceste retuşuri care noi le propunem altora mai tineri devin, în judecata lor „sfaturi” care dânşii le suportă greu considerându-le impuse şi având continuu dilema:.” S-or mai brodi vro dată crâmpeiele de viaţă trăite de voi, vremurilor prin care vrem nu vrem trecem noi ?„
Luky a trăit perioada în care un om politicos, un om manierat cu purtări civilizate, putea rezolva extraordinar de multe lucruri, numai doar dacă se comporta civilizat şi politicos, ca ori ce om bine crescut. Acum, lumea asta tânără, generaţia care deja ne preia pentru a ne conduce, pe noi şi ţara, ei vor trebui să ne rezolve acele problemele care, atunci când noi eram tineri şi în plenitudinea vieţii le rezolvam curent. Utilităţile şi necesităţile acelor timpuri, tinerilor de acum le par de prisos. Dezmăţul propovăduit şi agresiv impus în unele publicaţii şi chiar pe canalele de televiziune, în filme, vulgaritatea, lipsa de bun simţ, cu care s-au străduit „să-i înarmeze”, muzica obsesiv deşănţată şi sacadată, îi va lovi crunt chiar pe ei, când proprii lor copii le vor întoarce „rostirile”. Acum tineretul se consideră inviolabil, adjectiv care s-a dovedit nu odată „călcâiul lui Ahile” pentru acei care erau deosebit de încrezători în el.
Pe sub geamul acestui observator improvizat, trec şiruri de oameni de toate vârstele, singuri sau însoţiţi, cu sau fără bagaje, frumoşi sau urâţi. Luky îi priveşte şi, dacă bunăoară până de curând căuta frumuseţea în om, lucru ce nu-l refuză nici acum, în schimb actuala preocupare este ce mesaje transmit ochii oamenilor, dincolo de acel obrăzar care-i maschează sufletul şi-i dă înfăţişarea. Prin faţa ochilor, de când s-a postat în acest „borcan” îi trece multă lume. Se gândea că majoritatea bărbaţilor se plâng de consoarte că le iau şi ultimul ban. Dintre doamnele şi domnişoarele care-i trec pe sub geam, nici una nu are mâinile goale. Li se rup mâinile de cât cară. Poate că mâinile suratelor noastre se şi alungesc din acelaşi motiv, apoi cu acele braţe alungite, desigur că vor ajunge ori unde bărbaţii dosesc ceva leuţi. Multe priviri ale acestor oameni sunt şterse, opace şi nu transmit nimic. Poate un minim semn de mulţumire că trăiesc, dar nu ştiu pentru ce trăiesc, şi nici nu abordează subiectul.