Dragomir terminase liceul la seral, era bacalaureat. Acei care auzeau pentru prima oră despre aceste polinoame, c-o privire tâmpă se uitau cu religiozitate la cel mai pregătit coleg al nostru cum vrăjeşte literele şi cifrele pe tablă ca pe nişte oi, care se îndreptă cuminţi spre strungă, când o voce sentenţioasă tună:
– Mulţumesc, doi ! Chestia asta cu atâtea litere, cu atâtea cifre care le-a înşirat atât de mult şi de frumos colegul cu cea mai mare pregătire şcolară din clasă, în momentul în care el a greşit şi a primit nota doi, pentru ceilalţi elevi ai clasei noastre cu pregătirea precară a însemnat o catastrofă. După Dragomir a venit rândul altuia:
– – Bran, poftim la tablă. Elevul Bran era unul dintre acei elevi care mult timp a uitat că în ţară mai sunt şi şcoli. El, după terminarea cursurilor împrumuta caietele de la un coleg, ca zi de zi să îşi caligrafieze lecţiile de câteva ori, să-şi mai aducă aminte de şcoală. Toate acestea le făcea pentru a învăţa. Pentru a „deschide” cu el ora de matematică şi mai ales cu un exerciţiu nou, era ca o maltratare. De fapt cu ambele mâini nu era capabil să ţină creta lipită de tablă pentru a putea scrie. Tremura aşa de tare încât profesorul a crezut că pur şi simplu s-a pârţăit în faţa lui. Probabil de aceea a încheiat rapid cu el chinul de la tablă.
– Mulţumesc, Bran. Doi! Acum urmau să fie testaţi alţii dar, în ordine alfabetică. Ei bine lucrurile aşa s-au şi derulat. Cum atenţia multora nu era concentrată pe exerciţiul ce se rezolva la tablă, era evident că nu vedeau mica nepotrivire lăsată de Dragomir Aşa au fost chemaţi la tablă nouă colegi care abia că puneau mâna pe cretă şi urgent erau „serviţi”, nimeni nu ştia exact pentru ce, cu o notă de doi. După ce a „administrat” tovarăşul profesor, nouă note de doi, soneria a pus capăt acestei ore. Numai că profesorul nostru de matematică nu a reuşit să-şi „aloce” suma celor zece note de doi, situaţie care se vedea că-l scotea din minţi, de aceea a decis:
– Vom rămâne şi pe perioada pauzei în clasă, pentru a termina rezolvarea acestui exerciţiu. Dacă totuşi există cineva care nu se poate abţine de la fumat şi doreşte să facă acest lucru, poate pleca din clasă. Toţi erau îngheţaţi. Cine şi-ar permite aşa ceva?! Nimeni nu se mişcau măcar. Colegul lângă care s-a aşezat Luky, în timpul examenului de admitere la desen, cu mişcări molatice, îşi închide caietul, şi-l îl bagă în bancă. Se ridică oarecum indiferent şi se duce înspre uşă. Înainte de-a atinge mânerul pentru a deschide uşa, tovarăşul profesor îl întreabă:
– Sorg, nu doreşti să termini mai întâi exerciţiul ?
– Cum să nu tovarăşe profesor. Ia ţigara din mâna dreaptă şi-o trece în mâna stângă. Cu mâna „eliberată” de ţigară, şterge al patrulea semn „plus” din coada exerciţiului. Pune un „minus” în locul lui. Simplifică. Şi din cârnăţăraiul acela lung, pe două table glisante, rămâne un monom din două litere şi o cifră. Profesorul i-a mulţumit frumos. Sorg a salutat respectuos şi a părăsit sala. Luky şi-a dat seama că atunci l-a urât prima oră pe „colegul” care fuma lejer afară şi ei „au trecut” lecţia nouă de matematică, în timpul pauzei. Profesorului nostru i-a clacat prima oră acest sadic obiectiv, cu care timora an de an clasele şcolilor de maiştrii. Era deosebit de afectat şi bulversat, el, care pentru prima oară n-a mai reuşit să-şi impună „metodele” dacă nu şi-a putut face „norma”. Cu toate că s-au terminat cu asemenea „metode pedagogice” cinci dintre colegi, de clasă ai lui Luky în acel an au părăsit şcoala. Nici nu mai doreau să se gândească măcar să revină, aşa groază au avut de matematică şi de profesorului de matematică, profesor după cum v-am spus foarte bun şi căutat de altfel.