În plus, între muncitorii tineri asemenea „activităţi” nu erau deloc agreate. Era o mare ruşine să te vadă cineva „tăndăluind”. În plus după război spirtul se dădea numai pe „puncte”(cartelă) La aceste forme de manifestare, „gazetele de perete” şi „brigăzile de agitaţie” căutau obsesiv astfel de subiecte. Atunci s-a născut şi cântecul „Marinică, Marinică” pe care nu ţi-l mai puteai „scutura” de pe pălărie, odată ce ţi s-a atribuit. După ce se mai „învecheau” tinerii la munca pe şantiere, începeau să se cunoască şi unii se căsătoreau întemeindu-şi familii. Noului nucleu social – familia – îi trebuiau „rezolvate”mult mai multe necesităţi care nu s-au ivit înainte. Unul dintre acestea, de regulă, însemna o locuinţă amplasată în localitatea unde au ajuns cu şantierul. Tinerii, neapărat trebuiau să fie calificaţi, pentru a se putea întreţine după ce nu vor mai lucra pe şantier. Partea ideologică nu era în suferinţă deoarece aceşti pioneri ai Şantierelor naţionale erau foarte receptivi şi bine intenţionaţi în tot ce făceau. Şi, cum omul dacă-i fericit trebuie să cânte, s-au „făcut” şi cântece. Adevărat este că unele erau puerile, dar acestea erau ale lor şi ele mai stârnesc şi astăzi nostalgia celor care le-au murmurat, urlat sau fredonat. Poate că au fost făcute şi cântece mai bune, dar după război, orfanii şi fostele slugi, care erau majoritatea pălmaşilor de aici, cei care aveau cât de cât „o educaţie” nu veneau să muncească „gratis” pe şantiere. Oamenii noştri nu aveau o cultură muzicală şi nici posibilităţi cu care să poată fi menţinut un cântec în topul tinereţilor lor, dacă era o melodie mai pretenţioasă. Aşa că de acolo ne-a rămas cântecul:”Hei ruup, hei ruup, bum! Aşa e viaţa pe şantier!” , au mai fost şi refrenul:”Bumbeşti-Livezeni Heeei rup, aşa e viaţa pe şantier!” şi cam asta a fost muzica şantierelor.
Poate că omul care se bucura cel mai mult de această migrarea a tinerilor de la sate înspre spre zonele industrializate, înspre şantiere, era Luky. Acest fenomen de migraţie a populaţiei tinere era atât de masiv, încât Luky putea merge la sigur că Ida lui a rămas fără pretendenţi la mâna ei. Această potrivire de situaţii îi aducea o mare linişte, având acum şanse sigure că ea va fi nevasta lui. Numai că exista şi un „dar”. Ida era femeia care trebuia cucerită după toate regulile artei. Şi chiar dacă n-ar mai fi fost picior de bărbat în satul lui, dacă n-o cucerea evident că nu se va putea căsători cu ea. Şi cum Ida era şi o femeie suspicioasă, nu de puţine ori devenind chiar năzuroasă, tot ce Luky „construia” azi, mâne „se surpa”. Se pare că Meşterul Manole avea rădăcini şi adepţi şi prin satele noastre.
Văzând cum „progresează” curtea „lui” în ograda Idei, Luky s-a adunat şi considera că era normal ca un om de acţiune cum el se considera, să-şi propună un plan care să-i aducă „odorul” în limitele rezonabilului pentru nişte destăinuiri ale sufletului său, destăinuiri care să încline balanţa în favoarea sa.