anumite informaţii cu ceva timp mai înaintea celorlalţi şi îl recompensa pe harnicul său şogor trimiţându-i anumite informări cu aspectele cele mai importante pe care trebuia să le cunoască Luky şi eventual să le urmărească sau să se ferească de eventuale capcane. Rapoartelor telefonice primite de la Luky, George „le mai aranja puţin conţinutul ” pentru a fi mai bine văzute de acei care le supervizau, lăsând în ele doar ceea ce dânşii îşi doreau să le fie aduse la cunoştinţă. Deci serviciu lui Luky se arăta bun şi era „bine înfipt” în el, salariul cu cei 20% pe care îi primea „pentru alte activităţi” era frumos. Îl măcina acum problema cu Ida. Era şi el la treizeci de ani şi trebuia să se căsătorească deoarece nu mai putea aspira la o altă funcţie de mai mare răspundere, dacă nu era căsătorit.
Aşa cum s-a întors în sat, nu mai putea să-i mai pretindă Idei supuşenie şi umilinţă cum şi-ar fi dorit Luky pe vremea când venise la nunta Irinei. În asemenea conjunctură, de-a fi „trimis la munca de jos” lui îi revenea obligaţia de a „pune preşul în faţa uşii fetei”. Cu toate că n-a mai văzut-o pe Ida de când a plecat de la nunta surorii sale la Iaşi, cu telefonul, aparatul care era apanajul activiştilor, se interesa frecvent de la „omologul” său ce era secretar pe meleagurile sale natale. Persoana respectivă, activistul, îl informa pe Luky, despre absolut ori ce se întâmpla în sat. Activistul avea o foarte bună impresie despre Luky, omul plecat departe de satul său, care se interesa zilnic de vieţile oamenilor, a satului, pe care l-a părăsit, „plecând la datorie acolo unde partidul a avut nevoie de el”. Luky Banu acum ştia, că dacă într-o localitate nu este nici un fel de industrie, oameni tineri din alte părţi nu o să vină în satul lor, dimpotrivă, a plecat toată floarea tineretului spre oraşele care îşi dezvoltau industria. Au plecat acolo unde se putea găsi o muncă mai uşoară, dar mai bine remunerată ca munca pământului. Luky nici nu s-a mirat când, la o întâlnire „cu activul”, şi-a aflat în Hunedoara consăteni, mai apoi chiar şi la şantierul hidrocentralei de la Taşca-Bicaz. Problemele care se puneau activiştilor din oraşele industrializate erau cu totul altele decât acelea cu care el „s-a luptat”. Sunt puţini oamenii de treabă care-şi părăsesc plaiurile natale. Majoritatea celor „dezrădăcinaţi” erau vânătorii de slujbe bănoase cu muncă puţină, mulţi dintre ei fiind delicvenţi. Între ei erau unele „specimene mai aparte”. Printre aceste specimene erau şi indivizi care „organizau distracţiile”. „Profesioniştii” aceştia făceau de regulă aceste „cluburi” numai după primirea lefurilor de către tinerii muncitori. Marea majoritate a acelor „distracţii” organizate de indivizii respectivi, constau în jocurile de noroc, ocazii în care chiar dacă nu reuşeau ei să-i trişeze pe ceilalţi participanţi, îi îmbătau pe tinerii care „câştigau bani cu lopata” după presupunerile lor, apoi aduceau „fetele” care rezolvau restul. Când se trezeau băieţii din beţie constatau cu groază că nu le-au mai rămas bani nici pentru „şunca tineretului” (marmelada amestec). Dacă n-ar fi existat cantinele, unde se puteau abona să aibă hrană caldă zilnic, ar fi rămas pieritori de foame. Înainte de a fi deschise lucrările şantierelor de la furnale din „Oraşul Soarelui” cum era denumită Hunedoara pe atunci de poeţi şi cântăreţi, au fost înfiinţate şantierele naţionale. Unul dintre aceste şantiere naţionale era construirea liniei ferate Salva-Vişeu, şantier în care lucrau zeci de mii de tineri. S-a impus necesitatea acestei „linii ferate” deoarece URSS-ul, luându-ne Maramureşul istoric, l-au luat cu linia ferată cu tot. Dacă doreai să mergi de la Sighet la Dej se putea realiza acest lucru doar dacă treceai şi prin ţară străină, fostul nostru Maramureş acum încorporat URSS-lui cu tot ce însemna acest lucru, inclusiv interdicţia de-a privi pe geam în „teritoriu străin” . Pe aceste şantiere, câştigau bani buni muncitorii calificaţi, angajaţi la munci care necesitau profesionişti. În schimb,tinerii fără calificare, munceau foarte mult şi câştigul lor uneori era doar „avântul revoluţionar” şi „masa la cantină” ceea ce însemna mai nimic în buzunare. În schimb existau şcoli de toate felurile unde erai îndrumat insistent să participi şi aveai posibilitatea de-a te califica sau termina studiile, dacă-ţi erau incomplete. Evident că orice şantier se afla nelipsita „muncă de agitaţie şi propagandă” de care nu era scutit nimeni. Entuziasmul tinerilor era de nestăvilit. Şi nu este o pastişă gratuită, deoarece mulţi dintre acei tineri cunoşteau ce însemna viaţa de slugă la alţii ,mai ales în sărăcia satelor de după război, sărăcia de după secetă. Dacă ai venit de la acele umilitoare munci care erau foarte prost plătite atunci şi ai ajuns pe un asemenea şantier demnitatea umană era respectată şi preţuită de toţi colegii din Brigăzile de muncă, dar şi de conducători. Dacă atunci când era slugă la stăpân, primea într-un an „un costum” de haine(care nu era costum naţional deoarece acesta şi acum costă cam câştigul mediu al unui muncitor într-un an), mâncarea zilnică, (din care nu s-a îngrăşat nici o slugă), muncă pe brânci şi, când îţi cereai drepturile, erai „servit” cu câte-o bătaie „pentru obrăznicie”. Pe şantiere nu se ştia cât de religios era fiecare, dar când erau slugi, erau aşa de bine „îmbrăcate” că nici nu li se permitea să intre în biserică, în hainele ce le erau oferite de stăpâni, în schimbul banilor. Duminicile nu că nu erau lăsaţi să intre în biserică, dar erau aşa de zdrenţăroşi că nici prin sat nu se puteau plimba. Abia dacă îşi aflau locuri alături de cerşetori în uşa bisericii. În schimb pe şantiere mâncarea ce li se servea era mult mai bună ca la ori care stăpân. Era şi caldă, şi fiecare tânăr avea, poate pentru prima oră, o salopetă nouă. Ca să o păstreze aşa, şi să nu o distrugă la muncă, se dezbrăcau de haine şi lucrau mai tot timpul aşa. Iarna le-au dat pufoici şi unii au putut spune, pentru prima dată în viaţă, că nu-i „impresionează” frigul. Un om căruia i se respectă demnitatea şi intimitatea personală, i se dă ocazia să înveţe, dorinţă care îi era luată în derâdere numai la exprimarea ei în faţa stăpânului, îşi dă seama că a realizat şi dobândit în afară de hainele noi şi o nouă viaţă. În această viaţă spera ca hainele lui să nu mai ajungă să aibă chiar 99 de petice. Şi mâncarea pentru tinerii şantierişti era grozavă, cu toate că majoritatea ciorbelor se făceau din cap de bovină, carne de cal sau diferite măruntaie de animale. Aveau calitatea de-a fi proaspete. De mămăligă mucegăită şi amară erau plini până în gât. Cu asemenea oameni, cu asemenea entuziaşti, nu prea pretenţioşi, într-adevăr se puteau muta munţii din loc, mai ales că li-se dădeau şi ceva bani, destul de puţini, dar şi aceea erau mult mai mulţi ca la ori care stăpân. La puţinii bani ai „şantieriştilor” nu se lăcomeau hoţii şi profitorii. Era prea riscant să poposească printre aceştia, deoarece nu se lăsau „traduşi” şi nici nu exista tendinţa să „se dădea grozavi”. Dacă totuşi te „încurcai” cu ei, trebuia să iei în calcul că „ăştia”te pot luau şi la poceală, condiţia lor fizică erau deosebită.. Deci nefiind prea multe „şanse de câştiguri” pentru asemenea tipuri de profitori şi-au cam luat tălpăşiţa de prin şantiere, şi activiştii de aici nu mai aveau probleme de acest fel. Nu existau probleme nici cu băutura deoarece „ispitele ” erau departe şi ei lucrau mai mult pe munţi decât prin localităţi populate.
Sunday, April 05th, 2009 | Scriitor: carti online
Category: stamina rosie
Puteti urmari raspunsurile la acest articol RSS 2.0.
Both comments and pings are currently closed.