Cum probabil erau construite cu împrumut de stat, aveau la bază acel „proiect standard” pentru construirea de case omologat imediat după război. Numai că, proprietarii acestora, le-au adăugat acele turnuri peste planul iniţial. Poate că proprietarii să fi avut ceva funcţie că li s-a permis, în acele vremuri tulburi ale anilor ’50 să modifice „un proiect de stat” . Posibil ar fi fost ca unul dintre aceşti proprietari să fi fost constructorul şi celălalt arhitectul care s-au ajutat unul pe altul în realizarea unei case „altfel” ca sutele sau poate miile făcute după unicul proiect STAS existent atunci în ţară.. Sau pur şi simplu că erau numai doi oameni deosebiţi care nu doreau să se piardă în marea masă a anonimilor „stas”. Toate aceste gânduri s-au speculaţi se derulau în capul lui Luky de câte ori avea drumuri prin partea aceea de oraş. Ar fi putut să le vadă mai târziu în timp, sau poate niciodată, dacă nu erau în preajma pieţei mari a oraşului, vis-à-vis de Bufetul Bixad, o oază a oşenilor veniţi la diferite munci prin varii localităţi ale regiunii. Din acest loc îi „culegeau” maşinile carosate care-i duceau după o săptămână de lucru prin străini, acasă sâmbătă de sâmbătă. Cum veneau pe rând, după cum îşi terminau treburile, cei care îi aşteptau şi pe alţii să se umple o maşină pentru a putea pleca, se puneau pe băut, atâta cât să înceapă câte o bătaie, care de fiecare dată, se termina cu bătăi în cuţite. Apoi, în loc să ajungă acasă la familiile care-i aşteptau cu prinosul muncii lor, îi aflau nevestele sau neamurile prin beciurile miliţiei, arestaţi. Toată lumea care avea trecere pe acolo, deoarece nu doreau să fie „participanţi” la aceste manifestări alcoolice, treceau pe cealaltă parte a drumului unde erau „casele cu turnuri” şi aici aveai ce să vezi, nu bătăile de la bufetul „Bixi”. După cum se vede nu de puţine ori soarta l-a împins pe Luky înspre „casele cu turnuri”.
Dacă tot se uita la ele, îi plăcea să viseze. Îşi lega visurile lui de aceste case, care în marea lui dragoste faţă de istoria neamului, permitea imaginaţiei sale „să parcurgă” multe episoade şi multe bătălii. Toate aceste frământări istorice, reale sau imaginare, bătălii în care ar fi putut deveni erou, erau întipărite puternic în memorie deoarece la nici o sută de metri distanţă de ele era poarta de intrare în cetatea Băii Mari. Locul unde legenda spune că a fost omorât Pintea Viteazul când a ridicat barda să taie închizătorile porţii de lângă Turnul Măcelarilor, turn care încă ne mai sfidează şi astăzi cu venerabila sa vârstă. Asta părea a fi latura bărbătească-războinică a lui Luky. Partea de om studios, om care citeşte şi cine ştie, poate vreodată va şi scrie, îşi dorea ca în camera rotundă de sub „pălăria turnului” în care să citească şi să înveţe continuu. De aici să aibă „sub ochi” tot timpul, imaginile pe care ţi le oferea strada. Ar fi fost o senzaţie mult mai bogată ca a oricărui film. Cu timpul, când deja şi cărţile lui au devenit o bibliotecă, mai mică e adevărat, dar suficiente ca să devină bibliotecă, a aflat că de fapt cărţile nu se ţin în lumina soarelui. Nu trebuie ţinute nici măcar în lumina puternică dinspre sud, deoarece aceasta le distruge. Ciudat este că ori ce carte aduce lumină în mintea tuturor, dar pe cărţi lumina le distruge.. Dar neostoita lui poftă de citit precis că numai acolo şi-ar astâmpăra-o. De cumva va mai scrie, indiferent ce va avea de scris, proiecte, teme, planuri sau ori ce altceva, pentru el, acesta ar fi locul ideal.
Dar acum Luky era aici. Era el aici, însă nu era „acolo” unde el şi-a dorit. Se afla în camera rotundă de sub „pălăria” turnului, dar acuma „pălăria” turnului nu se mai afla deasupra capului său, cum îşi dorea el. Între el şi pălăria turnului mai era „introdus” un nivel.