Chestia asta, prin care Cujmir l-a înfruntat direct, nu i-a plăcut de loc lui Banu Luky. Pentru a evita asemenea afronturi, la următoarele întâlniri, Luky l-a chemat pe Cujmir la Consiliu comunal al comunei Brădet unde altfel s-au pus problemele. De regulă convocările lui Iftode se făceau pentru ora 6 dimineaţa şi Luky ”se prezenta” ca să „vorbească” despre înscrierea lui Iftode în colectivă, pe la amiază. Cu toate că ştia că avantajele muncii în comun i-au fost prezentate de fostul Prim şi chiar şi de alţi activişti, Luky tot cu aceste lucruri şi-a început „lămurirea”. Deocamdată opţiunile lui Iftode nu avansau deloc înspre înscrierea lui în colectivă, dar ce era nemilos de adevărat, timpul pentru semănat se scurgea şi ce n-ai pus în pământ nu va da nici roadă. După câteva „invitaţii” făcute de Luky Banu la Consiliu comunal lui Iftode, activiştii lui Banu au început a veni, seară de seară, pe ospeţie la om. Cunoscând că „omul este cel mai slab în propria casă” dar şi sperând ca femeia lui Iftode, Anica, să-l determine pe bărbatul său să se înscrie în colectivă. Nu era numai înscrierea în GAC, dar după înscriere, practic nu-ţi mai lăsau nimic în curte. Deveneai un paria. Modul de „preluare” a bunurilor individuale şi a pământului ţăranilor se făcea la propriu ”cu japca”. La toate aceste împilări, orgoliu lor era satisfăcut numai după ce „ţăranii îşi manifestă dorinţa expresă de a cere intrarea în colhozuri şi sovhozuri depunând cererea personal”. Impuneau acest lucru tuturor colectiviştilor deoarece se considerau „partidul muncitorilor şi al ţăranilor”, deci ei „le protejau” şi apărau dorinţele ”sacre” ale acelora care făceau parte din partid. Dacă nu era vorba de aceste orgolii afişate ale partidului, aceste acţiuni erau ordonate, era noua politică, se cunoştea că ori cum se vor face acele sovhozuri şi colhozuri dacă ruşii, care erau cu trupe în ţară, le impuneau , cu toate că erau împotriva situaţiei din România. Dacă tot impuneau colhozurile, măcar atât trebuia să rezolve să se facă fără umilinţe şi fără maltratări fizice. Dar în stupida lui acţiune, omul nu putea fi colectivist dacă nu era şi umil şi resemnat în faţa autorităţilor. Ei bine această umilinţă pusă în spinarea ţăranului era cel mai greu de suportat de către acei care „doreau” să se înscrie în colhoz, mai greu şi decât confiscarea bunurilor sale. Că unele dintre procesele verbale de preluarea inventarului agricol din posesia ţăranului în custodia noului colectiv, unele dintre au fost „rătăcite” chiar de la preluare, ţăranii erau siguri că ce îi pleacă din curte niciodată nu vor mai fi ale lui. Deci lupta era tot ideologică şi numai în subsidiar materială cum se mai vehiculau anumite păreri.
Ciudat, dar cu toate similitudinile între cei doi, lucrurile nu mergeau în direcţia în care ar fi dorit Luky Banu. La întrebarea pe care i-a pus-o Iftode, Luky a dat un răspuns care nici lui nu-i convenea. Ba chiar avea o temere să nu fie convertirea inversă. Aici i-a fulgerat gândul lui Banu dar el putea folosi şi forţa, ceea ce Iftode nu deţinea.
-Tovarăşe Banu, sunteţi şi dumneavoastră fiu de ţăran, v-aţi da de pomană pământul care trebuie să vă hrănească pruncii?
– Dacă pot să-ţi spun aşa, şi dacă te mulţumeşte, nu ! Ce nu vrei să vezi tu, că eşti singurul din satul acesta, care nu eşti înscris în cooperativă. Tu cât crezi că vei rezista, cunoscând că aceasta este linia partidului, şi nici nu se pune problema să nu fie aplicată, dacă-i directivă
– Îmi pare rău dacă vă supăr, dar atât cât oi putea, nu voi întra în colhoz.
– Bine. La bună vedere.
– Doamne ajută! a zis Iftode mai mult cu gândul la el.
– Tovarăşe Cujmir! Fără misticism!
– Cum spuneţi dumneavoastră.
Odată terminată această a nu ştiu câta „lămurire” s-au despărţit parcă fiecare pregătindu-se înspre o luptă surdă, mare, şi poate, definitivă.