Împins din spate de „directivele de partid” dar şi de alţi activişti şi uneori chiar de George, care era ca un camuflat în altă regiune, Luky Banu a făcut şi el nenumărate prostii. De una-i părea cel mai rău, că era şi el unul dintre participanţii activi ai acestei directive, deoarece ca fiu de fost ţăran era conştient ce înseamnă acest lucru cu toate că şi el a „beneficiat” din plin de „roadele acestei acţiuni şi ale muncii sale”. Pe scurt, trebuia să ne arătăm loialitatea faţă de „balşoi brat”. Acest lucru ni s-a impus sub următoarea formă: să se distrugă toţi cartofii care se cultivau în Republica Populară Română deoarece erau cartofi americani (voi ştiţi de unde sunt cartofii?), şi toată lumea să cultive numai cartofi iarovizaţi de Lâsenko. Tovarăşul Lâsenko era academician rus şi a pus ceva saliţir în seminţele de cartofi care au căpătat gust de coajă de salcie, aveau culoarea verde de cobalt şi era adevărat că nu-i mâncau dăunătorii.( Am povestit mai în faţă cum colectau cărăbuşii poate era bine să le fi dat pace deoarece au murit de inaniţie) Ei bine, pe cartofii lui Lâsenko nu-i mânca nimeni, nici animalele şi nici-un fel de gânganie. Opt ani de zile am trăit fără piure, fără o ciorbă de cartofi fără…Fiu de ţăran fiind, Luky Banu a simţit şi în suflet şi pe propria-i piele măsurile într-adevăr arbitrare impuse de sovietici . Pentru reuşita acestei acţiuni, au trebuit confiscaţi TOŢI cartofii din pivniţe, din silozuri şi chiar din cămări. Circul de atunci, cât şi măsurile represive luate împotriva acelor care se opuneau, îi stăruie în minte şi acum. Efectul imediat al acestei „acţiuni” era că cel mai ieftin aliment a fost luat din gura copiilor, de fapt întreaga ţară a suferit din această cauză. Pe loturi mai mărginaşe, cine a mai putut piti câţiva cartofi. i-a semănat. Pară era făcut. Cartofii noştri aveau florile albe, a lui Lâsenko liliachii. Mai simplu nu se putea. Puţina recoltă din cartofii dosiţi era uşor de depistat şi de distrus.
În primăvara care a urmat, Luky Banu s-a gândit că trebuie să iasă şi el la rampă să se evidenţieze cumva, să-i facă cinste şi lui George care a făcut atâtea pentru el. În zona unde-şi avea el „sarcinile şi responsabilităţile”, de obicei prin luna mai „se trăgea” prima coasă. Sărbătoarea de Paşti, în acel an parcă a fost trecută cel mai târziu în calendar, de când s-a ştiut şi până atunci. A făcut apel la „rădăcini” pentru nişte palincă. A tocmit cinci băieţi la coasă în Sfânta Zi de Paşti. Între câte-o gură de palincă şi coasă, în acea duminică băieţii aceea să fi dat brazde pe vre-o două hectare de teren. Poate n-a fost atâta dar Luky s-a decis spre seară că atâta va raporta. Secretarul II a spus să mai adauge un hectar ca şefii lor de mai sus să recunoască această ”acţiune” ca una dintre cele mai valoroase de până atunci. Aşa au făcut, dar se pare că acest obicei era încetăţenit şi între ceilalţi activişti cu grade superioare. Şi din raport în raport, până când „ această acţiune deosebită” a ajuns la activistul care „răspundea şi îndruma” agricultura ţării, suprafaţa cosită de oamenii lui Luky, de UTM – iştii din Vaslui în Duminica de Paşti… era mai mare ca suprafaţa ţării vecine, Bulgaria. Asta da muncă…şi raportare ”corectă” a muncii realizate.
În toamnă, toţi activiştii care s-au evidenţiat au făcut un fel de „instructaj” mai „lejer” pentru a li se preciza că partidul ştie să le şi recunoască meritele şi să le prezinte noile măsuri şi directive care s-au luat de la ultima lor convocare. La aceste simpozioane-convocări, activiştii vot trebui să constate ei însăşi că acei care sunt combativi şi loiali liniei şi directivelor partidului sunt bine apreciaţi. Cam acestea erau punctele la ordinea de zi când au fost convocaţi la acea zisă „ plenară a activului UTM” în Sibiu. Printre celelalte probleme discutate acolo, era şi modul de rotire a cadrelor şi sarcina prioritară era încheierea colectivizării satelor. După toate acele dezbateri şi luări de cuvânt, Luky Banu a fost repartizat, ca o persoană de încredere maximă, într-un raion din Banat ( În acele timpuri nici cuvântul acesta nu trebuia rostit deoarece exista Banatul românesc în Iugoslavia şi Banatul sârbesc în Republica Populară Română şi Tito „ne trimitea” acasă zilnic, ce-l puţin doi grăniceri morţi, împuşcaţi pe graniţă de grănicerii sârbi.) Aici, activistul care a fost numit anterior desemnării lui Luky a realizat multe din cele pe care alţii nici nu le-au început.