„Măi ţigane tu nu te gândi că-i hârtie, tu te gândeşte că-l ţuci pe adevăratul Stalin, şi-l săruţi pe faţă ca şi cum ar fi acelaşi material ca obrazul lui Stalin.”.
„Tovarăşe, Domnule, aveţi soţie?”
„Am”
„Şi o sărutaţi pe soţie?”
„Bineînţeles c-o sărut”.
„Şi unde o sărutaţi?”.
„Unde o sărut? Pe faţă, pe gură, unde să o sărut?” .
„De ce n-o sărutaţi pe buci doar este acelaşi material?” Se pare că nu i-a dat nimic ţiganului, dacă n-a pupat materialul din mustaţa lui Stalin.
Luky Banu a fost felicitat şi lunea următoare trebuia să se prezinte la comitetul regional pentru instruire. Instruirea cu „activul” a durat vre-o două luni. Chiar a avut o exprimare exhaustivă la instructajul făcut la comitetul regional: ”Am devenit soldaţi ai Partidului Muncitoresc Român”
Toate acestea s-au terminat pe la sfârşitul lui februarie. Luky era un personaj activ şi atâta „lâncezeală” n-a avut în întreaga viaţă ce care a trăit-o până atunci. Simţea nevoia să facă ceva, era dornic de acţiune. Primele lucruri ce trebuiau făcute, erau…şedinţele cu activul raional care de fapt se înscriau în transmiterea sarcinilor primite la Comitetul Regional şi efectiv trebuia să-şi cunoască oameni din subordine, oameni cu care va trebui să-şi ducă sarcinile trasate la bun sfârşit. În materie de oameni nu avea probleme iar „instructajul” i-a completat unele goluri dobândind unele cunoştinţe din care munca cu „activul”, care îi era total necunoscută până acum va reuşit să „urnească căruţa din loc” în sensul bun după cum îi confirma din când în când cumnatul său George, care era pentru el ca un veritabil traductor. Realitatea era că nimeni nu ştia exact cum „arată linia partidului” la nivele superioare, dar îi „îmbrobodeau” aşa că „suna bine” şi nimeni nu prea se insista pe tema aceasta. Se insista de regulă pe abandonarea credinţei, folosind procedeul de luarea în derâdere, de nerespectarea celor mai importante sărbători bisericeşti şi ale neamului, şi unii dintre activişti pentru a demonstra lui Dumnezeu, înjurau de mama focului, ca ultimii dezaxaţi. La un atelier Sovrom exista un asemenea specimen, pe care dorea să-l ştie toată lumea cât de tare „combate misticismul” înjurând jenant de mult şi mai ales tare, cu s-au fără motiv. Agasat de tembelismul purtării sale, celovecul (omul) rus care era şeful atelierului, cu toate că şi el era un eratic convins, îl opreşte pe acel om din „disertaţia” lui supărătoare:
– Tu ce spui omule, o fi existând Dumnezeu?!
– Categoric, nu !!!
– Atunci ce rost au înjurăturile tale neruşinate?! La toţi care ne aflam în preajmă ne-au roşit obrajii de nemernicia „colegului” şi de lecţia rusului consideraţi de lumea întreagă ca atei.
Deci dacă acţiunile lor se axau pe aceste lucruri şi pe organizarea timpului liber al tineretului şi al şcolarilor în şcoli situaţia era bine condusă şi coordonată. Organizaţiile de pioneri erau conduse ferm de personal cu atribuţii rigide în ceea ce privea educaţia şi învăţarea lor în limba rusă. Tot cu pionerii, în nenumărate duminici sau sărbători religioase se colectau metale, cârpe, acţiuni de igienizarea diferitelor obiective, ca să nu mai punem la socoteală invazia de cărăbuşi din anii ’53-’55 când, într-o jumătate de zi, efectivul unei şcoli, a strâns circa o tonă de cărăbuşi, o movilă cam de doi metri în diametru şi 1-1,5m înălţime de insecte scârboase, cărora în final, le-au dat foc cu benzină. Mirosurile emanate îţi întorceau maţele pe dos.