O parte din ei au fost “lămuriţi” prin presiunile şi promisiunile exercitate asupra familiilor, în aşa fel încât oamenii şi-au dat seama că forţa şi legea sunt în mâna ocupantului şi bineînţeles că şi vieţile lor. Lămurire mai bună nu poate fi.
În sfârşit, ziua mult aşteptată a sosit, şi era aureolată de toate promisiunile posibile. În curtea şcolii au luat loc oamenii, cât populaţia a cinci sate. Sătenii au venit ca şi cum ar “conduce pe ultimul drum” pe toţi fiii lor, întrucât nu poţi gândi altcumva dacă au plecat deja toţi tinerii şi de întors nu s-a întors nici unul. Pe toţi i-au aranjat în partea dreaptă a curţii, cătanele vor depune jurământul în faţa lor, a celor dragi. Nu mai puteau de nerăbdare să termine odată să se poată vedea, îmbrăţişa, discuta. Comandantul a ordonat începerea depunerii jurământului, în ţinuta de război, cu echipamentul complet, pentru a demonstra pregătirea deosebită a cătanelor. Au făcut şi asta şi ar fi făcut şi altele numai să le dea voie să se vadă puţin. Teama de moarte-i mare. Puţini îşi mai aduc aminte de cuvintele jurământului. A bolborosit fiecare ceva să scape o dată.
În sfârşit, au terminat. Mare bucurie. Unii au început a-şi arunca echipamentul de război şi se îndreptau spre părinţi, când s-a auzit comanda: “Atenţiune, drepţi”, “La stânga”, “Înainte marş” şi imediat după acestea: “Pentru onor spre dreapta”. Cu această comandă, cătanele îşi salutau superiorii şi-şi mai vedeau consătenii, dar nu şi rândul din dreapta care privea înainte, şi spre nenorocul lui, în el era şi Pista. Părinţilor le tresărea inima văzând ce-a ieşit din “mucoşii” lor şi li se întuneca sufletul ştiind ce-i aştepta.
Pasul de defilare răpăia uniform suplinind loviturile de tobă. Coloana se apropia de ieşirea din curtea şcolii şi se auzi comanda: “tonul la cântec”. Coloana cânta şi se îndepărta de cazarmă… 50 m… 100 m, în faţă se vedea Dealul Cufoaii. “Pas de manevră marş” şi coloana urca pe deal. Din curtea şcolii, coloana se zărea ca un trunchi mare ce se legăna însoţit de zgomote de căşti şi gamele.
Sătenii nu-şi puteau reveni din această umilinţă la care au fost supuşi atât ei, cât şi copiii lor, soldaţii, cărora nu le-au permis nici măcar să se salute. În viaţa lor au văzut şi simţit nenumărate umilinţe, acte de nesimţire, dar să-ţi faci “onoare” batjocorind pe alţii n-au auzit niciodată. Această monstruoasă şi crudă demonstraţie de dispreţ pentru oamenii atâtor sate pe care i-ai obligat să-ţi fie “loiali” i-ai pus “să-ţi jure credinţă” ca să ai putere de batjocură asupra lor?! Pentru cine voia să înţeleagă, pentru cine pricepe, aceluia nu-i mai trebuie alte dovezi de “bună convieţuire”. Îşi puteau imagina ce-i aşteaptă de-acum înainte.