Pentru Pista urmau zile grele, nebănuit de grele pentru tinereţea lui, pentru viaţa lui, şi ele vor fi doar începutul. Cu toate că era viaţa lui, ALŢII erau cei care hotărau asupra ei. El trebuia doar să se supună şi să rostească la fiecare atenţionare, mulţi ani de aici încolo, umilitorul: ”tesék parancsolni” (porunciţi vă rog). Începuse războiul care, oricum vor încerca unii să-l “explice”, a fost ce-l mai oribil şi mârşav lucru ce i se putea întâmpla unui om crescut într-o Europă multinaţională şi multiconfesională, când războiul devine politică de stat şi de înavuţire prin jefuirea bunurilor popoarelor oprimate şi apoi decimate.
Nici pe aceste meleaguri binecuvântate de Dumnezeu şi oprimate de alţii nu s-au întâmplat altfel lucrurile. Prin ocupaţie şi dezbinare s-au învrăjbit fraţii de religie catolică împotriva fraţilor de religie ortodoxă sau reformată, împotriva celor de religie iudaică şi toţi împotriva ţiganilor, încât nu îndrăzneai să mai schimbi o vorbă cu nimeni de teamă să nu te “toarne” autorităţilor de ocupaţie, care ar fi aflat că nu eşti ungur sau neamţ şi atunci viaţa-ţi era pecetluită. Urmau sistematic rechiziţionări, concentrări, execuţii, sau trimiterea într-un lagăr de muncă (în cazurile fericite) sau de exterminare, de unde nici numele nu-ţi mai venea înapoi. La atâtea variante ale formelor de ticăloşii nu erau chiar de condamnat acei care, pentru a nu fi în vizorul lor, încercau să le intre în graţii “noilor ordini” instaurate de germani şi unguri. Aceste încercări de “loialitate” se vor dovedi “bune” când trebuia supusă populaţia majoritară, românii, dar nefaste când “puterea de ocupaţie” va cere într-adevăr loialitate şi depunere de jurământ şi supuşenie faţă de ei şi-i vor folosi pe “loiali” la diferite forme de represalii şi arestări ale evreilor, ţiganilor şi în final ale băştinaşilor, ale românilor. Oamenii mai în vârstă, mai cu judecată, cunoşteau ce înseamnă toate aceste forme de vrăjmăşie şi n-au aderat la “populaţia favorizată “ştiind că preţul “favorizatului” este de a-şi vinde prietenul, soţia colegul sau consăteanul cu care a trăit o viaţă, numai să-i pară cuiva loial. Au fost şi din aceia care-au făcut-o, regretând toată viaţa “pasul” şi plătind greu dezonoarea în faţa celorlalţi. Dacă cei “bătrâni” puteau colabora sau nu, cei încorporabili nu aveau aceste opţiuni, ei fiind sub arme, răzmeriţa se plătea c-o singură monedă – moartea. Tinerii premilitari – levente – cum le spuneau ungurii, au fost şi ei chemaţi la “datorie”. Cu ei hortiştii făceau toate mârşăviile în ţinuturile ocupate: de la arestări, ”cercetări”, care se încheiau cu clasica lovitură în testicule, şi până la deportări. Nenorocul lui Pista a fost că a ajuns şi el la vârsta încorporabililor.