Şindrilele, olanele şi ţiglele nu mai acopereau nici-un sfert din acoperişurile caselor şi-ale şurilor. Oamenii ”prinşi”de grindină numai că n-au murit de vrăjmăşia gheţii şi-a vremii.
Bunicul şi nepotul au suferit mai puţin din cauza loviturilor primite de la gheaţa căzută, cunoscându-se faptul că ciobanii nici vara nu renunţă la căciula miţoasa şi la suman. Cu toate acestea Mişu s-a răcit zdravăn, iar bătrânul a făcut o pneumonie care l-a ţinut mult timp la pat, copilul rămânând singurul ciurdar al satului.
Cu toate antibioticele administrate, bunicul zăcu pe pat mai mult de-o lună. În vremea aceasta micul ciurdar era văduvit de obişnuitele poveşti pe care i le spunea bunicul. La început, poveştile bunicului, dacă nu erau snoave sau întâmplări cu tâlc, erau poveşti pur şi simplu. De când s-au întors diferiţi vecini plecaţi prin Europa să muncească, unii mai tineri alţii de vârsta lui, a bunicului, a început să-i spună acea poveste pe care o ştiţi, poveste care, după părerea copilului şi modul în care se derula, era imposibil să n-aibă ceva comun cu bunicul lui şi cu întoarcerea vecinilor de prin Europa.
Mişu nu ştia de ce au ajuns zilele atât de lungi şi plicticoase. Îi lipsea societatea bunicului şi mai ales poveştile, comunicarea, ori poate-i curios de felul cum se va termina povestea pe care în ultimul timp bunicul său i-o relata, umplându-i timpul şi ocupându-i gândurile. Greu au trecut pentru Mişu zilele de bolit bunicului, fiind destul de necăjit şi însingurat în lipsa acestuia. Singurul lucru care i-a mai plăcut era faptul că în acea perioadă n-a mai plouat. În rest totul se desfăşura sub semnul unei stări de normalitate. Acum, de când bunicul s-a făcut sănătos, se bucura că sunt din nou împreună şi era decis să facă orice numai să nu ajungă iar la pat bunicul său.
Au dus cireada împreună la locul de păscut. N-au schimbat prea multe vorbe pe drum, văzându-şi fiecare de “obligaţiile” lui, întâlnindu-se pe imaş doar pentru a mânca împreună. După ce au isprăvit şi cu treaba aceasta, au început chestionările şi tatonările cât timp boala i-a despărţit. Erau din nou împreună şi se destăinuiau unul altuia. Copilul şi-a dat seama că bunicul lui a trecut peste o grea “cumpănă”, care i-ar fi putut curma firul vieţii. Atunci, gândea copilul, Doamne feri ”,ce s-ar fi ales de mine? Mulţumită lui Dumnezeu că n-a trebuit să dea răspuns la acea întrebare. Toate erau ca înainte, toate erau bune. Copilul, în sinea lui, şi-a propus să facă orice pentru a-i uşura munca bunicului său. Bătrânul, văzând că prâslea şi-a terminat frumos şi repede treburile şi-i în aşteptare, fără a se lăsa rugat, începu să-i relateze povestea, continuarea poveştii exact de unde-a lăsat-o cu mai bine de o lună în urmă.