Copilul înţelegea multe, văzuse multe, dar ce nu pricepea el : cum poate bunicul său să-l “părăsească” în povestea asta, să-l lase pe el singur, iar el să-şi deruleze povestea până la terminare ei în gând, căci gura-i amuţea încheind povestirea, dar fără s-o termine, cu toate că pe faţa lui, în ochii lui, pe întreaga sa fiinţă, se vedea clar că povestea continuă să se deruleze în amintirile lui, trăgându-l pe el în “timpurile acelea“ care pentru nepot erau de neînţeles, prin ura ce s-a dezlănţuit, prin uciderile care niciodată nu pot fi justificate, dar mai ales prin nesiguranţa vremurilor şi dispariţia omenescului dintre oameni. Acolo bunicul lui Mişu făcea “ceva”, căuta ceva singur, sau poate avea ceva de îndreptat ? Uneori, când povestea, aveai strania impresie că se uită pe o fotografie şi de-acolo citeşte.
– Bunicule, bunicule, îl zgâlţâi Mişu, bunicule, mi-e frică, cum poţi să stai aşa că am impresia că nu eşti lângă mine, că m-ai părăsit, că nu mai eşti al meu ?
Bunicul cu greu se rupe de amintirile lui ca să facă faţă prezentului.
– Măi copile nu ştii că de fapt numai tu îmi poţi da linişte, cum îmi zici tu, că plec. E meritul tău că mă pot simţi în “siguranţă” în călătoriile mele prin “alte timpuri” avându-te pe tine alăturea.
– Şi mă rog frumos, de ce faci asta?
– Ştii ce, Mişule, hai să ducem noi animalele acasă. S-a făcut târziu. De povestit om mai povesti noi, că n-au intrat zilele-n sac.
– Tot aşa îmi faci, se maimuţări Mişu, şi cu obidă o plesni cu nuiaua pe Rujana, vaca cu clopot, care, cunoscând comanda, porni cu repeziciune spre casă.

***

A doua zi fiind Duminică, toată lumea mergea la râu, la Lăpuş, ca la “baia comunală”, să facă o scaldă. Pe o porţiune, unde-a fost posibil, tinerii au făcut baraj de piatră crescând astfel apa la un stat de om. Aici era tot satul. Nu numai lipsa băilor îi împingea pe săteni spre apă, ci şi pentru a scăpa de “gura satului“ şi de bârfele ei, aici erau toţi prezenţi. În alte zile sau în alte ore, numai copiii se puteau apropia de Lăpuş fără să intre în “bârfa zilei”.
Tineretul mai mult se zbenguia decât să facă baie. Cum bărbaţii făceau baie în susul râului şi femeile în aval, necazul era că Lăpuşul făcea un cot, care făcea imposibilă posibilitatea de-a trage cu ochiul în “tabăra adversă“. Chiar şi cărările pe care veneau bărbaţii erau diferite de cele pe care veneau femeile la râu .Nici nu se punea problema să se apropie unii de alţii pe timpul cât dura baia, chiar soţi de erau.
Poate tocmai că erau atâtea restricţii, şi prerogative făcea ca această baie colectivă să fie mai incitantă, mai plină de mister, situaţie care tinerilor le făcea să le fiarbă sângele-n vene.