Femeia mea a observat că în mine se petrece ceva, m-a prins de mână. Eu îmi ascundeam ochii de ea, de fetiţă, de grăniceri.
Atât am mai putut spune:
– Om merge acasă…
Fetiţa mi s-a pus înainte şi mi-a zis:
– Tătucă, eu nu! Stau aici!
Am mai stat pe acolo, grănicerii nu ne zoreau, nici ei nu au văzut multe feţe pe acolo şi, după ce nevasta mea a scos şi o pălincă, am devenit de-ai lor.
Într-un târziu am trecut pentru a doua oară de acea barieră şi am ajuns la ciurda de copii… copii care nu ştiau ce-i dragostea de mamă, dragostea de tată sau ce este o familie.
Pe Lucuţa am predat-o. Am primit un “proces verbal de primire” a Lucuţei. Pentru ei Lucuţa valora cât scria pe “procesul verbal”…
Doamne! Ce-i un om? Un “proces verbal”! Cu umilitoarea hârtie în buzunar am părăsit această citadelă a năpăstuiţilor, uitată de Dumnezeu, dar mai ales de oameni. Cu greu am ajuns la pichet, şi am leşinat. Soţia îmi spunea că am şi delirat şi am lovit un grănicer în buimăceala mea, vrând să mă întorc înapoi s-o iau pe Lucuţa mea…
N-am mai mers, şi Lucuţa a rămas acolo.
Un an de zile, de şase ori am mers s-o iau înapoi, dar de fiecare dată ea m-a refuzat.
Eu primeam plumb în piept şi în picioare la fiecare întoarcere. Apoi mi-a slăbit inima, am fost prin spital, am început să ne obişnuim cu gândul. Ceilalţi copii au devenit ce au fost întotdeauna, “copii normali”. Lucuţa a crescut departe de noi. Mai fugea în câte o vacanţă, după care pleca iar. Apoi au transferat-o la un alt orfelinat. A terminat şcoala. A făcut şi liceul economic şi a ajuns contabilă la o instituţie foarte importantă.
Din acel loc, Lucuţa noastră, infirma noastră, a făcut atâta bine cât nu am făcut noi toţi la un loc. Niciodată nu s-a plâns de nimic, de greutăţi, de boli şi abia acum, după ce ea a murit, ne-am dat seama cât de bolnavă era ea, ce greu i-a fost ei în toată viaţa aceasta, iar noi, cei de pe lângă ea, habar nu aveam că viaţa ei se apropie de capătul aţei.
Precum se vede, şi Dumnezeu are nevoie de suflete bune şi blânde cum a fost al ei, aşa cum nu sunt multe pe pământ. Poate ai crede că venind de acolo şi având o pregătire medie, ocupând acest post important, şi-ar fi putut urî fraţii sau cel puţin acum i-ar fi putut pune la punct. Dar din ceea ce a făcut ea concret în viaţă ai fi putut zice că a trăit numai să-şi servească fraţii, familia şi satul ei natal, fără ostoire.