Nu era nimeni pe uliţele cătunului, nu era populat, cu toate acestea am rugat grănicerii să-i lase pe ai mei să stea puţin până mă duc eu să văd ce şi cum… Mă iartă că, amintindu-mi de acest episod, din nou m-au podidit lacrimile… am trecut de barieră cu senzaţia că am ieşit de pe planetă şi am intrat în iad… În spatele “barierei orizontale” observ că mă uitam şi după umbră, nici ţipenie de om, nici o casă, aveam senzaţia ciudată că se pregăteşte ceva, ceva iminent. Mersul meu “rotativ”, uitându-mă de jur împrejur tot timpul, mersul meu semăna mai mult a pândă. Apoi, ştiind că ochii sfredelitori ai grănicerului din foişor mă urmăresc, îţi poţi da seama cum mă simţeam şi mai ales cum înaintam în acel spaţiu nedefinit. Mergând aşa cum am povestit, pe acel drum al pierzaniei, conştiinţa mea mă tachina mereu: “ce faci omule? cum, tu, iubitor de oameni, ai devenit un monstru care te lepezi de copii nevinovaţi? cine te-a ticăloşit într-atâta?” Mergeam în neştire pe drumul acela, plângeam că nu mi-am putut rezolva problemele altfel şi, în sufletul meu, omul de omenie care m-am crezut se micşora, era tot mai mic şi simţeam că, în curând, tot ce-am avut bun în mine va dispărea, voi dispărea… Gândurile mele apăsătoare nu-mi ghidau drumul, dar urechile mele erau sensibile la nişte voci de copii, care deja se auzeau bine. Veneau dintr-o curte mare, în care se găsea şi o casă. Dragă mi-a fost casa aceea în acea pustietate! M-am apropiat de gard cu gândul de-a chema un copil să-l întreb ce probleme mă frământau pe mine. Ştiam cum sunt copiii, Cunoşteam acea obrăznicie tipică vârstei şi mă uitam să văd unul mai politicos care să-mi de-a relaţiile necesare. Doamna doctor, mă iertaţi poate vă par plângăcios, dar şi acum îmi plânge sufletul de ce s-a întâmplat. Copiii aceia, dintre care foarte puţini îşi cunoşteau părinţii, dintre acei câţi au fost în curte, de fapt toţi câţi au fost acolo, s-au aruncat pe gard… şi mă mângâiau ei pe mine…Îmi spuneau: TATA. Săracii, ei nu ştiau că eu nu pot face copii, dar erau atât de sinceri şi de încrezători în ceea ce făceau şi spuneau încât şi eu am uitat de asta şi tot ce aveam la mine prin buzunare, prin traistă am scos şi le-am dat şi chiar mă credeam în acele momente TATĂL lor. Atunci mi-am dat seama că singurătatea şi spaima care m-a copleşit pe mine plimbându-mă pe lângă ”fâşia arată” lor le timora sufletele lor zilnic. Poate n-au văzut un om de ani întregi. Pentru ei eram “omul anului”… Atunci, cu sufletul ticăloşit, m-am întors la nevastă şi la fiica mea. Nu-mi puteam ascunde lacrimile gândindu-mă la durerile celor peste o sută de copii cărora pentru câteva secunde, le-am fost TATĂ şi m-am decis să vin înapoi acasă cu fata şi să facem ceea ce ne va lumina Dumnezeu.