M-am spovedit şi am făcut tot ce se putea face, tot ce putea face un creştin că să alunge anatema de pe casa lui dar totul a fost în zadar.
Tot satul îmi ştia necazul de asta îmi era şi mai greu îmi era şi mai ruşine.
Pe la noi lumea se ajută reciproc: la fân, la cosit, la construcţii, la diferite transporturi. Oamenii, cunoscându-mi necazul, nu mă mai solicitau, din bunăvoinţa lor, dar această bunăvoinţă continuă, pentru mine era ca purtarea colectivităţii faţă de un ciumat. Aşa mă simţeam, aici acasă, în satul meu de baştină…
Să fi trecut o lună, două de la necaz când văd preotul la poarta casei mele. După ce i-am dat bineţe, părintele îmi spune:
– Toma, m-am gândit mult la viaţa şi suferinţa ta şi am vorbit cu directorul unui orfelinat mai dinspre graniţă, el e un fost coleg de-al meu, şi a fost de acord să-ţi ia fata la el. Nu ai nici o cheltuială. Poate aşa o să te linişteşti şi tu sufleteşte şi fata o să scape de ura asta frăţească.
– Domnule părinte cu sufletul tău bun şi milos ai găsit o alinare pentru al meu, după cum ştii, aş fi fost fericit ca să fie fetiţa mea, dar chiar dacă nu e, pentru mie nu este diferenţă. Totuşi nu ti-i supăra dacă te-oi ruga frumos să-i dai matale vestea această nevestei mele. Nu mi-aş dori să creadă, Doamne feri, că eu doresc să-i îndepărtez fetiţa de pe lângă casă, fapt ce ar aduce alţi nori asupra căsniciei mele.
– Ba, cum să nu, fii bun şi-o cheamă!
Şi aşa părintele i-a dat şi ei vestea, eu încercând să n-o influenţez, dar dacă nu am fi făcut aşa cum ne îndruma preotul, familia noastră ar fi fost năpăstuită. Aşa cum era, nu mergeam spre bine. Şi uite aşa, cu sufletul greu, i-am spus fetei hotărârea noastră. Pentru prima oară de la bătaia ce i-a fost administrată de către fraţii ei, a deschis ochii, ne-a preţuit pe noi, părinţii ei şi a răspuns scurt:
– Mă duc.
Sigur că sunt oameni care nu cunosc sufletul copiilor, dar cine-l cunoaşte cred că n-ar putea face ceea ce am făcut noi…
Cu trenul am mers până într-un oraş mai mare. De acolo am luat un autobuz şi ne-am dus până la marginea unui sat, unde se afla acel orfelinat. În acea micro-localitate, în afară de orfelinat, la o distanţă apreciabilă se mai afla şi un pichet de grăniceri şi o barieră pe care scria: “Poziţia normală orizontală”. Mai încolo… fâşia arată şi…..
Am plecat spre pichetul de grăniceri. Sincer să fiu, în acea pustietate simţeam nevoia de siguranţă.