E vorba despre o familie în care soţul era :
“Un om bolnav… bolnav de T.B.C… e mai rău ca un handicapat. Handicapatul îţi răsplăteşte eforturile prin mulţumirea ce ţi-o arată, dacă-i faci plăcere, dacă-i dai să mănânce, dacă-l îngrijeşti. Un bolnav care este T.B.C.-ist e un fost OM, un fost miner, dar care nu mai e ceea ce a fost şi căruia nu i-a fost smulsă inima din piept, nu i-au fost anulate nici sentimentele şi mai ales amintirile… de “cum a fost el”… atunci când era OM, miner, adică atunci când nu avea T.B.C. şi era şef de brigadă.
Toate aceste stări de neputinţă, fac viaţa familiei, pe care soarta a bătut-o, să aibă un astfel de bolnav în casă, să ducă o viaţă infernală. Accesele de neputinţă ale “fostului” miner, care acum este un tebecist şi care nu înţelege de ce ?… Chiar lui i se întâmplă… şi de ce chiar el este bolnav, cum de nu mai poate fi din nou acelaşi “falnic“ bărbat… de altădată…
Starea asta de neputinţă, nefiinţă a fostului bărbat, îl ducea la lucruri altădată nebănuite, chiar la cruzime, prin care zilnic îşi tortura familia. Pe el îl deranjează oricine şi orice. Neputinţa şi-o camuflează prin violenţă. Copiii… nu se mai bat cu nuiaua sau cu cureaua … lor “li se aplică“ picioare… se aruncă după ei cu lemne, bocanci sau alte obiecte, în aşa fel că sărmanii copii sunt mai mult pe afară decât în casă, unde deh,…ca toţi copiii, mai fac şi gălăgie… mai îndrăznesc să râdă… sau s-ar mai hârjoni…
Ajutorul solicitat uneori de copii la făcutul temelor devine un nou calvar. Până la urmă se termină cu ţipete, cu alte palme sau picioare aplicate “celui neatent”.Copiii aceştia erau ai lui, ai tebecistului… Copii frumoşi, copii care vedeau că “tatăl lor mănâncă altă mâncare”, iar ei mâncau ce “era”. Copii care trebuiau feriţi de tată, pentru că până la 4O de ani tebeceul este molipsitor, este activ. Familia se putea transforma în spital, fără nici o investiţie din partea statului, cu consecinţe dintre cele mai nefaste pentru viaţa lor, familia lor.
Şi ei trăiau… trăiau cu resturile… resturile de la societate şi resturile de la tatăl lor… şi cu toate astea, copiii ca şi copii în felul lor se bucurau de viaţă. Uneori, eu cred că erau chiar fericiţi, mai ales după trecerea a câte unui “taifun” prin casă, când accesele de tuse ale tatălui erau aşa de epuizante că şi copiii se simţeau vinovaţi că nu-l mai pot ajuta. Atunci se bucurau dacă-i alunga din casă. Nu conta nici timpul, nici cum erau îmbrăcaţi, se bucurau de libertate deplină.