El era sărăntocul curvei. Ani de zile această traumă a vieţii l-a marcat. Fizic era şi cel mai slab din şcoală. I se spunea “ac de gămălie”, întrucât numai capul era de el. A început să urască, nu pe copii, pe el, şi dacă cineva sărea să-l bată, se bătea pe viaţă şi pe moarte, pe sfârşite. Înţelegea că trebuie să se nască din nou… Această naştere a lui, între copii, era dureroasă mai mult psihică decât fizică. Cu bătaia… Dar după fiecare bătaie primită, şi mai ales cu fiecare bătaie câştigată, observa că “povestea” întâmplării mamei sale se apropia de cea reală. Oamenii începeau să înţeleagă că dacă cineva a avut în viaţă o întâmplare mai nefastă, el nu trebuie nimicit, mai ales că erau siguri că totul a fost o răutate. Şocante erau şi alte lucruri, unii colegi chiar aveau mame curve, dar ei, în raport cu el, aveau o oarecare “consideraţie” în rândul colegilor, consideraţie care lui, sărăntocului, nu i-a fost acordată niciodată. Aceşti copii, văzând că trupul nu i l-au putut frânge, la învăţătură nu l-au putut învinge, s-au resemnat, au încetat şi cu bătaia, dar în gaşca lor tot nu a fost primit.
În aceste condiţii oferite de “societate”, băiatului i s-a făcut silă de toţi şi de toate. A renunţat a lupta pentru lucruri de care era sigur că nici aşa n-o să le aibă şi a început, cu multă ambiţie şi răbdare, să-şi făurească o lume în care să încapă şi el măcar cu drepturi minime. Lume şchiopătândă, de unde să ştie un mucos ce-i LUMEA. Astăzi, când pune mâna pe creştetul unui copil, care nu-i al lui şi pe care îl învaţă şi el câte ceva, se gândeşte ce mult ar fi preţuit asemenea gest făcut cândva lui. Poate a greşit şi el retrăgându-se prea repede dintre ei. N-a ştiut şi n-a putut niciodată să facă haz de necaz, în batjocura lor fiind vorba de mama lui.
Acestea sunt convingerile de acum ale fostului copil, care mai simte şi azi un şoc când un băiat sau o fată în discuţii folosesc cuvântul prieten, el neavând şi neştiind nici până acum ce calităţi includ persoanele cărora li se atribuie această calitate. Tot ce a câştigat prin lupta sa acerbă împotriva tuturor nu era prietenie, ci numai rivalitate, fiindcă nimănui nu-i place să recunoască că e învins. La zece ani, tatăl copilului şi-a scuipat şi ultimele fărâme din ceea ce a fost altădată un plămân şi pentru prima oară copilului îi era milă de el. Deasupra capului său acum putea să frigă orice Soare, să cadă orice grindină, mâna care trebuia să-i fie deasupra, să-l ocrotească, nu mai exista. Odată cu dispariţia ei a dispărut şi copilul din el, transformându-se în bărbat sau poate în câine, să poată muşca şi el pe alţii, dar fiindcă câinelui trebuie să-i dea cineva de mâncare, a scăpat de această alternativă întrucât de acum încolo va trebui ca el să-şi hrănească fraţii, deci a devenit obligatoriu bărbat, chiar dacă el habar nu avea ce înseamnă aceasta.