Ajunsă în această fază, Iulica a părăsit casa părintească, mutându-se la soacra-sa peste drum, de unde putea supraveghea discret ce se întâmpla cu mama-sa, să-i mai rezolve ea unele treburi, să-i ducă mâncare, cu toate că ea nu ştia ce mănâncă. Sufletul Iulica-i plângea continuu. Avea mire, dar… nu-l avea, avea mamă, dar… nici ea nu mai era. Avuse fraţi, dar… nimeni nu ştia pe unde le zac oasele.
Ne mâncând, agitată fiind mereu, boala n-a avut tare mult de furcă cu mama Iulicăi. A doborât-o destul de repede, Iulica rămânând singură pe lume, într-o casă pustie. La acea pustietate se mai adăuga şi lipsa oricăror veşti din partea mirelui ei, Pista, de la plecarea lui din sat. Se mai adunau şi alte necazuri. De când o ştiau singură, “ocupanţi” civili sau militari au început să-i aţină calea, s-o hărţuiască. Nu mai îndrăznea nici măcar la muncă să meargă singură, de teamă să nu se vadă făcută “poştă”. Şi ce n-a mai putut strânge din câmp a lăsat să putrezească din aceste motive.
Într-o zi de Duminică, sau poate era vreo sărbătoare, după mai bine de un an şi jumătate de când au plecat “ultimii bărbaţi” pe front, Iulica se uita în lungul drumului, singura distracţie permisă-n satul lor, şi văzu venind dinspre Târgu Lăpuş un soldat. După atâta aşteptare n-a realizat ineditul decorului. Apoi s-a sesizat de acest “fenomen”, că ce altceva putea să fie dacă un sat trimite sute de soldaţi şi nu se-ntoarce nici unul? Ca în final, dintr-o lume uitată deja, a realizat că de fapt ea aşteaptă acest lucru zi de zi de mai bine de câţi… ani? Atunci, ca trezită dintr-o amorţeală – adormită, nu-i venea să creadă că aşteptarea ei îi era răsplătită. I se întoarce mirele din război. În acel moment sângele a început să-i clocotească. Nu mai avea stare şi încă soldatul era departe, nu-l vedea cine-i. Ar fi ieşit afară, dar… nu se făcea. Cu toate că soldatul umbla greu, a ajuns în dreptul casei sale, la ea venea, dar nu era Pista. Inima-i bătea cu mult mai multe bătăi peste şir, nu mai avea răbdare. Cine să fie oare? Doamne că încet mai vine! Apoi, gândindu-se mai bine, şi-a adus aminte de toţi câţi au plecat din satul lor şi din câţi au plecat, trei erau cei despre care nu se ştia nimic. Printre ei era şi Pista, mai era Petre, vecinu-său, şi Ioani, băiatul ce stătea cu câteva case mai jos. În acel moment, Iulica şi-a dat seama că soldatu-i Petre vecinul ei.
Petru a ajuns în poarta casei şi a intrat în casă. A dat bineţe. Iulica i-a oferit un scaun. L-a omenit şi după ce “şi-a tras sufletul”, Iulica l-a luat la întrebări… despre Pista.
– Trebuie să-ţi spun că eram în aceeaşi grupă. Eram tot timpul împreună şi el era tot timpul supărat.
– D’apoi cum asta? De unde atâta supărare?