Spune-i sa nu-si piarda timpul cautandu-1 la cursuri, sa mearga direct la caminul baietilor!
– Am inteles, domnule decan!
– Multumesc, Eva!
Dupa plecarea Evei, linistea decanului a disparut. Cam in fiecare an i se iveste un asemenea caz care parca-i scapa din mana… desi mergea pe principiul: Respecta-ma, sa te respect!. Orice student se putea prezenta la el cu orice problema. Daca nu se “calca” nici o lege, lucrurile se rezolvau pe loc. Studentii erau foarte multumiti in urma discutiilor avute cu dansul si mai ales a modului de abordare a problemei. Si totusi decanul isi imputa ceva: faptul ca nu era chiar pe “faza” cu toate problemele. De-a lungul anilor a observat ca existau fel de fel de indivizi care manifestau o mare abilitate, erau versati in a se sustrage de la discutii deschise, concrete, altii erau inchistati si foarte greu abordabili. Si pe unii si pe altii era greu sa-i aduca acolo unde vroia el, adica sa puna “degetul pe rana”. Cu un an in urma a dorit mult sa aprofundeze chestiuni de psihologie in a gasi solutii de rezolvare a acestor cazuri, dorind ca si aceste tipuri de manifestari sa le poata canaliza spre fagasul dorit, spre ceva util, spre omenie. Dar a tot amanat si acum se pare ca iar isi acorda o nota slaba la o lectie inca neinsusita suficient. Oricum, multi ani condusese oameni in productie. Avea reputatia unui bun practician, nu era un novice, dar aici la facultate nu avea timp pentru multitudinea de probleme serioase de conducere, iar aceste tipuri de “cazuri” ii solicitau, iata, un intreit timp de rezolvare. Orice caz uman e mai dificil decat unul tehnic, pentru ca solicita omenescul din tine. Ori asta cere ceva efort in plus, cere tact pedagogic si multa, multa rabdare si omenie. Ridica ochii si-1 vede pe Victor.
– Ai venit?
– Da, domnule Vica, adica dom’ decan.
Decanu-si permisese cu unul ca Victor Tomoioaga sa-i spuna pe nume.
– Te rog sa ocupi loc!
– Poate nu este cazul…
– Te rog, ia loc! Si isi scoase o tigara. Tu fumezi?
– Mai rar!
– Poftim, serveste!
– Multumesc! Si-si aprind reciproc tigarile.
– Victor, doresc sa ma comport cu tine ca si cu un coleg, de altfel ne cunoastem bine, asa ca fii bun si spune-mi, este adevarat tot ce se spune despre tine?!
– Din pacate, si cu regret, da!
– Victor, in acest sens se poate face ceva?
– Domnule Vica, mi-e teama ca nimic. Eu ma analizez de un an si nu ajung la nici o rezolvare. Si din cate stiti si Dumneavoastra, nu eram eu cel mai prost din acest institut si totusi nu vad nici o iesire.
– Mai Victor, eu nu te-am flatat pana acum si nu cred ca te voi flata nici in continuare, dar ceva tot ti-oi spune. Lucrarea, inventia la care suntem “ortaci”, daca o terminam, ca de reusit nu se mai pune problema, tie la terminare iti deschide o usa spre un post de asistent la “utilaj”. Importanta ei, deci, nu e numai o satisfactie colectiva, de aici va iesi si un post pentru o anumita persoana. Iti mai spun ca, in ceea ce esti angajat tu, nu este un lucru la indemana oricui! Aici tu ai fost, favorizat, deoarece prin tema aceasta iti asteptam “marca” ta de inteligenta.
– Domnule profesor, pardon, domnule decan, stiu asta si cu toata stiinta, nu pot sa fac nimic!
– Victor, iti lipseste ceva? Te supara ceva?!
– Nu si da…
– Cei de acasa sunt bine? Bani de intretinere ai?
– Da, domnule decan.
– Eu nu pot sa stiu despre ce este vorba?
– Sa fiu sincer, nici eu nu sunt prea clar ce problema ma apasa… dar poate… de fapt nu poate… sunt aproape sigur ca-i de natura biologica…
– Care parte a organismului.