– Oricum mi-ati facut o mare bucurie, sper ca Andrei sa poata rezolva ca sa-mi puna “pe picioare” vila, daca n-o sa poata el sa-mi recomande un alt antrepenor la fel ca el, lucru care din nou m-ar multumi. Dar pana atunci, va rog frumos sa va serviti! Asa cum v-am mai spus, mi-ati facut o bucurie. Poate asta ar putea fi un fel de adalmas.
– Sa nu grabim lucrurile! Dar un pahar tot vom bea!
– Noroc!
– Noroc la casa! Acum te-om parasi, ca am mai neglijat ceva treburi in ultimul timp. Ramane ca atunci cand va fi hotarata treaba sa te sun eu. Bine? intreba Andrei.
– Bine, bine, Andrei. Astept telefonul tau!
– Cu bine.
– La revedere!
La iesire, Andrei imi spuse:
– Stii ceva, nu stiu pentru ce, dar tot timpul cat mocoseam la plansele vilelor alea in cap mi se invartea un cuvant: “ispita”. De la acest cuvant mi-am adus aminte de-o intamplare din copilarie, intamplare care, in acele timpuri si pe acele meleaguri a fost o adevarata bulversare a intregii localitati. Ma facusem “alb ca varul”. Ce-i tuna lui in cap cand lucra pe schite si eu ma gandeam la “ispita lui cu Mira”. Parca-mi citea gandurile.
– Doamne, ce-i cu tine, te-ai facut palid? Ti-e rau?
– Nu…Nu-i nimic…Ma gandeam la “ispita” ta.
– Dar eu nu m-am gandit sa-ti rapesc timpul cu povesti, in plus e cazul sa-mi mai pun la punct unele lucruri. Tu nu vezi ca intram in toamna!
– Andrei, trebuie sa-ti fac o confesiune. Aurel nu-i chiar asa cum l-ai cunoscut tu! E putin mai nehotarat. M-a uimit faptul ca tu l-ai putut face sa se decida atat de repede. Iar mie mi-a placut faptul ca nu te-ai angajat expres intrucat este foarte oscilant si, pana sa se decida, iti mananca nervii si zilele cu nehotararile lui. Eu, cunoscandu-i aceste metehne, la rugamintea lui, mi-am luat o saptamana concediu sa-l introduc “in afacere” cum s-ar zice. Faptul ca tu l-ai putut capacita sa se decida, m-a scutit pe mine de drumurile, incertitudinile si povestile lui pe care i le cunosc de zeci de ani. Daca nu-ti produce neplaceri la serviciu, din partea mea mi-au mai ramas patru zile din cele “dedicate lui Aurel”. Hai sa mergem la o bere, imi mai spui si tu cate ceva despre tine, ca vorba aia, cine stie cand ne-om mai permite luxul acesta.
Andrei statu putin in cumpana dupa care s-a decis.
– Bine, Mircea. Fie cum spui tu!
– Da, dar imi spui si patania de care ai amintit!
– Ti-o spun, cum sa nu, fiind o deosebita intamplare de viata.
– Stam aici, la beraria asta?
– De ce nu? Si au trecut, Mircea la a comanda consumatia si Andrei la a-i povesti intamplarea respectiva.