Sunt oameni care vad in om numai culoarea pielii doar, daca mintea si sufletul pot trece peste aceste amanunte, vezi ca in orice microsocietate sunt grade, ranguri. La intreprinderi, grade, acasa grade, in familia ta, grade, in familia nevestei, grade, la stat la randuri, grade, la masini, grade. Intr-un cuvant, ori unde mergem, ori suntem sefi, ori suntem resturi, mai frumos spus, ceilalti.
Nevasta asta a mea, frumoasa cum o vedeti, mi-a fost draga de cum am vazut-o prima oara. Dar ai mei n-o vroiau, ai mei nu vroiau sa mi-o dea mie, greu, foarte greu ne-am putut aduna, dar ei nu si-au schimbat atitudinea nici dupa casatorie. Toata viata mi-am cheltuit-o sa-i molcomesc cand pe unii cand pe altii, ca sa nu se “arunce” unii asupra celorlalti; pentru mine, pentru familia mea, n-am avut niciodata timp! Sincer va spun, nici nu stiu cand i-am facut si crescut puradeii. Daca n-asi fi fost angajat, nici nu-mi vine sa ma gandesc la ce se mai putea intampla, ca si din salariu trebuia “rupt” pentru “atentii” la persoanele cu “rang” din familia mea, din familia ei. Asa mi s-a macinat viata. De n-ar fi fost ea, piranda mea, asa cum este si cum mi-a creat-o bunul Dumnezeu, n-as fi apucat nici ziua aceasta. Supararile mele sunt sigur c-o dor si pe ea, cu toate ca nu-mi spune. Ea, acum, in familie n-are nici un ban, nici un sprijin, numai cei patru puradei. E suparata ea destul, n-as vrea sa-i mai fac si eu alta suparare. Cu toate acestea vad ca moartea n-o sa ma ocoleasca prea mult si ea, nevasta mea, saracuta se zbate cu imposibilul, sperand ca poate, poate m-a smulge din ghearele mortii, sa nu ramana ea singura in “fata” rudeniilor ei, in fata “rudeniilor” mele, in ghearele lor. Atat de mult am dorit si luptat sa curm aceasta vrajba intre familii, dar in zadar. Lacomia i-a orbit. In aceste momente nu mai stiu ce sa-i zic, s-o mai incurajez, as minti, daca as stii ca ar folosi, dar daca o viata s-a risipit in zadar ce mai pot face cateva momente?! Acesta-i motivul pentru care ma vedeti ca eu plang intr-una cand imi vad sotia, fiindca acestea sunt ultimele ganduri pe care nu doresc sa i le spun ei, s-o mai necajesc in plus. M-am mai gandit ca moartea mea sa nu se petreaca in acest spital. Poate ati auzit de “cimitirul elefantilor”. De unde ma trag eu acolo era asa ceva la marginea unei paduri, satenii isi duc animalele bolnave. Acolo vin lupii si le sfasie. Locul e intotdeauna plin de oase. Cand n-au animale, fiarele tot mai vin, mai ling din oasele ramase. Acolo doresc sa plec si eu, dorinta mea este sa dispar fara urma. Nimeni sa n-aiba habar unde sunt…asta mi-e ultima dorinta…Asa o sa fac, dar mai am o mica rugaminte la tine, Cioca!
– Ca zi odata, ce astepti?!
– Ma uit in fiecare zi la tine si vad bine ca nu te poti desparti de cioca. Chiar m-am gandit sa ti-o fur. Poate mai devreme as fi reusit, acum cand am atata de putina viata in mine, stiu ca n-o mai pot face. Asa ca te rog frumos, am curajul sa ma duc sa ma manance lupii..dar cu cioca m-as simti mai barbat, iar sa astept sa mori tu primul, acum sunt sigur ca nu se mai poate. Asa ca rogu-te, da-mi tu mie cioca ta! Da-mi o felie de curaj in fata mortii!
Cioca s-a zburlit de tot. Nu si-a imaginat ca cineva i-ar dori moartea sa-i fure cioca, o bucata de lemn, dar ce l-a incrancenat asa de puternic a fost destainuirea si hotararea acestui om pirpiriu si modul cum el a crezut ca-i face bine familiei sale, jertfindu-se atat de barbar. De fapt, jertfa aceasta n-a inceput acum, ci in momentul in care s-a bagat sluga la neamuri.