Nu-mi pot da seama nici acum cat timp am dormit pe pamant, dar dupa vreo trei luni, cu multi dintre cei care am fost atunci la “trageri” ne-am intalnit in Spitalul T.B.C. Deja aveam umbre pe plamani. Despre unele aspecte petrecute in acest spital, imi doresc sa-ti povestesc. Din viata mea, din viata lor…
In ziua despre care incep a-ti povesti, nevasta unui tigan, femeia lui, venise la spital cu “ceva de-ale gurii”. Barbatul ei a batut-o si a aruncat mancarea peste balconul spitalului…
– Mie sa-mi aduci horinca! urla tiganul.
– Barbate!… tu stii ca nu ai voie?!
– Cine, voi imi spuneti mie ce am voie si ce nu?!…Daca nu-mi aduci horinca, sa nu te mai prind pe aici! Cara-te…
Femeia, plangand, cu coltul basmalei in gura, se indrepta spre iesire. O femeie, internata si ea, cu TBC activ, se lua dupa ea si, mai mult s-o linisteasca, o intreba:
– Da ce are omul tau, ca-i asa turbat?
– Multe!…De fapt, putine. Putine-i sunt zilele pe care le mai are de trait! I-a mai ramas sa-si vomite, doar un sfert de plaman…ca sa-i ramana “pieptul” gol de tot…fara plamani!
– Totusi de ce se poarta asa cu tine?!
-A reusit sa-si fure “filmele” si acum stie ce “viata” mai are in el. De cand si-a dat seama ca zilele-i sunt numarate, refuza sa manance, refuza sa mai ia medicamente. De fapt nu mai vrea nimic, nu mai asculta de nimeni, nu-i mai pasa de nimic!…
– Dar cu tine de ce se poarta asa?
– Nu mi-a spus nimic, dar cred eu ca ii e frica de moarte, si frica il face sa bea…si bea…ca moartea sa nu-l gaseasca treaz. Nu stie cand va “veni”, dar nu vrea sa stie nimic cand i-a “veni” sorocul. El crede, saracul, ca poti face “misto” de moarte!
– Tu, femeie, poarta-se cum vrea cu moartea, dar cu tine de ce se poarta asa?
– Nu stiu. Ion a fost un barbat foarte bun. Nu cred sa fi fost altul in toata lumea asta asa de bun, iubaret, intelegator si harnic. El toata ziua trebaluia, “motrosea” cate ceva. Isi iubea copiii si copiii il adorau. Doamne, toate acestea au trecut!…Nimic din ceea ce a fost Ion, nimic din ceea ce a fost casa mea nu mai este! De cand el e bolnav, toate s-au ruinat…nu mai avem nimic…imi vine sa-mi iau campii…nu pot sa-l vad cum se “topeste”, cum imi dispare barbatul. Si noua ne ramane umbra fostului barbat. N-am nici o mangaiere pe lumea asta. Nu stiu ce sa fac, sa-l pot ajuta… Doamne, nu ne uita si ajuta-ne in aceasta napasta! Rodovica pleca batuta, daramata de suparare, necajita ca putina mancare smulsa de la gura copiilor…barbatul ei a aruncat-o peste balcon. Acum cand nimic nu se gaseste si poti muri de foame cu banul in mana. Fara vlaga, fara nici o vointa, isi tara picioarele catre casa…spre cei patru prunci, care si ei erau marunti ca boabele si ar fi mancat toata ziua…numai sa fi fost ce. In salonul spitalului TBC, unde era internat si Ion, fost minier la Herja, mai erau doua paturi. Intr-unul bolea un tip ca nici nu-i stiau numele. Omul avea o carja, o cioca, cum ii spunea el, si Cioca i-a ramas si numele. Asa-l strigau toti. Cioca aceasta nu avea pe nimeni. A lucrat el la o intreprindere ca lacatus. Intr-o zi transportau o teava mai grea.