Munca in mina, cu mici variatii, continua tot timpul, indiferent de pace sau razboi. Un alt comandant bastinas, de care nu a auzit inca Kondrad, era Aristaldis care coordona aceasta armata, de slabitori de padure si arcasi. Misiunea lor expresa era decimarea inamicului in cazul in care ar fi trecut “peste” Kondrad. In partea de miazazi exista un drum secundar, care facea legatura intre cetate si munte. Nici aici nu s-a ivit niciodata vreo primejdie majora, daca totusi ar fi aparut asa ceva, puteau fi ajutati cu trupe de la posturile din rasarit si apus.
Imputernicit regal fiind, Kondrad avea dreptul la stafete proprii, separat de cele ale cnezului Aulu. Ele ii aduceau stiri din Bistrita si Baia, prin teutonii asezati acolo, avea stiri pana la fluviul Don. Spre deosebire de Kondrad, Aulu folosea ca “limbi” localnicii, negustorii si informatiile primite le corelau impreuna cu Kondrad, putand urmari toate miscarile Hoardei si migratiile barbare. In cazuri deosebite trimiteau stafete chiar si Cancelariei Regale. Treburile au inceput sa intre pe fagasul lor normal. Robii si minerii scoteau aurul poftit de rege, cavalerii isi instruiau spartan, viitorii aparatori ai cetatii. Un fapt mai deosebit a fost despartirea dintre Hertzel si Ditrich care era frecvent vazut in preajma Alicai. Hertzel s-a dedat “profesiunii” de camatar. La Ditrich se pare ca, de cand a obtinut paza Nordului Cetatii, nu-i mai ajungeai cu prajina la nas. Se considera cel mai important personaj din cetate. Era atat de increzut ca aproape nu voia sa dea rapoartele obisnuite in meseria lui. Pe Kondrad il evita considerandu-l inferiorul lui. Kondrad, intr-un moment de bilant s-a gandit la cei doi ca, daca nu-si vor reveni, va trebui sa-i afuriseasca. Se gandea cate griji isi facuse de modul cum vor fi primiti, de cum vor fi bastinasii, iar de fapt realele probleme i le puneau teutonii lui, nu bastinasii. Analizand aceste aspecte, primirea lor, impartirea activitatilor, a muncii, nu putea sa spuna ca localnicii nu i-au primit bine, prietenos chiar. Cu toate acestea, ar putea jura ca bastinasii n-au incredere in ei, mai mult nu vedeau cu ochi buni apropierea dintre Ditrich si Alica. Kondrad mai avea banuieli, ca si el este inca tinut departe de unele secrete ale cetatii. Intr-o zi, facand un tur de inspectie la posturile fixe si nevoind sa fie vazut de santinele, a cautat un drum de ocol spre posturile dinspre miazazi, s-a abatut pe malul Samusului, chiar in centrul Cetatii. Acolo era un canal ce conducea un fir de apa la o moara, in spatele lui…nu-ti vine sa crezi, era un hait, o balta de apa sub o rapa, unde se puteau strange cateva mii de milioane de ocale de apa. Ce sa mai povestim, nimeni in afara de cei ce cunosteau acest lucru, nu si-ar fi imaginat ca in centrul Cetatii exista un lac cu dimensiuni apreciabile si cu o adancime de 5-6 stanjeni. Toata lumea stie ce-i un hait, la ce serveste el dar n-a auzit vreodata ca de aici sa porneasca plutele cu lemne si era atata apa ca le putea duce pana la Danubiu. A incercat sa discute cu paznicii de la zagaz, dar ei doar au mormait ceva din care n-a inteles nimic, ba nu, ei ziceau ca aici se adapa vitele, dupa cata apa era s-ar fi putut adapa toate vitele din Transilvania…dar… Zilele se scurgeau pe nesimtite in deplina liniste. Convoaiele cu aur plecau regulat spre rege, prin custodia Bistritei. Soldatii, arcasii, lancierii si calaretii se pregateau pentru misiunile lor militare si de aparare. Si in aceasta tihnita viata, Kondrad, pe neasteptate se pomeneste la usa cu Ditrich. “Acu’ o luna ma privea cu ura si uite-l acum in batatura”.
– Magistre, ma iarta!