– Viteazul Aulu, Cnezul nostru si Sfatul Mosilor va roaga sa binevoiti a ne cinsti petrecerea, care se va porni maine seara si care are drept scop cinstirea Magistrului si a tuturor musafirilor.
– Te rog sa-i transmiti viteazului Aulu si Sfatului Mosilor ca Magistrul si toti musafirii le multumesc pentru pretuirea aratata si se vor stradui sa fie vrednici de onoarea ce li se arata. Ii multumesc pentru poftire si va fi asa precum doreste el.
– La buna vedere!
– Te du in pace! si facu semnul de binecuvantare asupra lui.
Petrecerea a fost ocazia in care s-au prezentat Teutonilor conducatorii cetatii si ea a “stralucit” prin modul cum a fost facuta, cat si prin calitatea tuturor lucrurilor folosite. Unele din alimente erau ca cele din cetatea Dabaca, aici aparuse in plus si branza, fiecare sortiment avea alt gust si gusturile branzeturilor se deosebeau de toate gusturile branzeturilor gustate pana atunci. Vanatul era de toate soiurile, din belsug si din nou erau prezentate putinile cu jintita intr-o parte a salii si cele cu “moare de varza” in alta. Vinurile erau de mai multe soiuri, toate foarte bune, ca nu mai stiai din care sa bei. Erau asa de bune si tari ca, se zicea printre localnici, nimeni nu ar fi in stare sa duca cinci pahare la gura. Nu-si va mai putea ridica mana, asa de tare se va “ingreuna”. Spre deosebire de ospatul din cetatea Dabaca, la aceasta petrecere erau invitate si doamnele , soatele demnitarilor si ale functionarilor, fiicele lor. Totul a fost feeric. Buna cuviinta era si ea la ea acasa. Dintre toate domnisoarele si doamnele, parca una era mai aparte. Parca era mai “indrazneata”. Era o femeie oachesa, bruneta, cu trasaturi fine, cu putin peste treizeci de ani. Era singura. De buna seama ca in preajma ei se gaseau multi barbati. Se aflase ca era nevasta fostului cnez Zomar, care murise cu putin mai inainte in luptele cu cumanii, ea fiind vaduva si singura. O chema Alica. Aulu le povesti, ca nu a stiut cum sa procedeze, fiind singura, s-o invite sau nu? Batranii au spus ca starea ei, functia avuta de Zomar, trebuie respectata asa ca acum si ea se afla aici printre noi. Cei de aici, pe Alica nu o cunosteau prea bine, inainte fiind nevasta cnezului, iar acum pe seama fiecarei vaduve, umblau fel de fel de zvonuri, ce era si mai rau, nimeni nu-si poate imagina cum a murit cnezul Zomar, fiind cel mai destept si cel mai viteaz dintre ei. Unii vorbesc ca ar fi fost tradat. Dar nimic nu este dovedit. Deh…toate si toti se agata de o vaduva tanara si de rang mare. Petrecerea a fost reusita. A domnit o atmosfera de destindere. Dupa terminarea prezentarilor fiecare si-a luat locul la masa, conform rangului dupa care au inceput diferite jocuri de perechi, concursuri, la care au participat si teutonii, alaturi de cavalerii cetatii; iti era mai mare dragul sa privesti atata tinerete clocotitoare, bine instruita in mestesugurile armelor. Nu de putine ori invingatorul a trebuit sa fie tras la sorti, de cate o domnita, asa de echilibrate erau fortele si iuteala in executii. Pentru Kondrad, ca militar vechi, toate acestea erau o incantare, dar si o cunoastere a modului de-a lupta al localnicilor si o evaluare a unui potential imaginar, cu toate ca un militar stie sa fie realist, sa nu etaleze cea ce se poate schimba, prin initiativa oricaruia. Dar a vazut luptatori valorosi, pe care nu-i cunostea, atat din tabara lui cat si din cea a localnicilor. Printre castigatorii lui, a musafirilor se numara si Ditrich si Hertzel, ei amandoi, fara sa se observe, unul pe altul au fugit in fata Alicai si i-au “inchinat” victoria lor. Alica i-a poftit alaturi de ea sa priveasca in continuare jocurile. Si aici, ca si la Dabaca, muzica avea aceleasi acorduri si starnea aceleasi sentimente, iti tresalta inima, te innobila, iti dadea o deosebita euforie.