– Luati steagul Solului si va prezentati la portile Cetatii, rugandu-i de gazduire, pentru oamenii Magistrului Kondrad!
– Asa vom face! Si-au disparut in tropot de cai ce trageau dupa ei un nor de praf. In intampinarea lui Kondrad si a oamenilor sai, sosi insasi Craciun, comandantul Cetatii Dabaca, cel care le oferi, ca semn al ospitalitatii, paine si sare.
– Multumesc, comandante, dar nu trebuia sa te deranjezi chiar Domnia Ta, ii spuse foarte magulit de acest gest, Kondrad.
– Pentru un vechi camarad, toata stima si pretuirea mea, pe care-o insotesc si cu urarea de “Bun venit la noi in ospetie”!
– Dane, iti multumesc foarte mult! N-am stiut ca intalnirile noastre razboinice ne-au adus noua atata pretuire in ochii dumnitale.
– Noi stim sa pretuim camaraderia. Sper din suflet ca toti s-o inteleaga la fel ca noi.
– In aceasta privinta sa nu-ti faci probleme, Dane. Orice soldat pretuieste un gest de frateasca camaraderie.
– Deci fiti bine veniti la noi si va rugam sa luati parte la petrecerea pe care am organizat-o in onoarea sosirii voastre. V-am asteptat si stiam mai demult ca va vom avea oaspeti, asa ca ne-am straduit sa va facem o bucurie.
– Iti multumesc inca odata pentru bunavointa, ospitalitatea voastra este mai presus de asteptarile noastre.
Dan Craciun ii conduse pe Kondrad si pe Kunigunda in odaile lor sa se primeneasca si apoi ii pofti sa coboare la petrecerea data in onoarea lor. Erau cam obositi. De dimineata erau “in sei”, dar o cinste asa mare nu numai ca nu se putea refuza, dar parca le-a alungat toata oboseala din ei.
Magistrul impreuna cu Kunigunda, in mare tinuta, au coborat in curtea Cetatii, unde de jur imprejur erau asezate mese din lemn masiv de brad. Mese pentru toate gusturile si rangurile. In capul mesei, alaturi de Craciun, Dan si Kondrad cu sotiile lor, au fost invitati si capeteniile din cetate si comandantii teutoni, Ditrich si Hertzel. Intr-un colt, erau cinci muzicanti, care incantau cu niste cantece bazate pe note intregi, unduitoare, linistitoare. Felul acesta de muzica de menestrel a tinut doar cat s-au servit bucatele. Dupa aceea, muzica s-a schimbat cu totul. Au inceput sa cante cantece de joc, barbatesti si de perechi, de-o iuteala si de-o precizie deosebite, sufocante. Melodiile, dupa cum spuneau ei, erau vechi melodii si cantece razboinice ale strabunilor lor, si ei aprigi la razboaie dar si in viata. Kondrad, ascultandu-le melodiile, unele blande si linistite ca unduirile Samusului, altele sufocante, iuti, repezi ca o furtuna ce pica din senin, incepea sa intuiasca sufletele acestor primitori si bravi soldati. Indoielile ce-l macinau, incepeau sa nu mai fie asa de negre, cum erau la plecarea lor din Buda. Trebuie sa spunem ca Magistrul Kondrad, care avea o experienta de viata cat zece vieti ale unui muritor de rand, a fost pur si simplu uimit de oamenii acestor plaiuri.