“Kondrad se intoarse si privi in spate. Convoiul pe care-l conducea, se tara ca un sarpe urias, cu unduiri molatice. Se indreptau spre pamanturile care-i v-a primi si care de acum vor fi totul pentru ei: patrie, familie, avere. Toate visele ramase, tot ce mai sperau va fi “acolo”. Cu toate acestea, Kondrad era rezervat la gandul: cum ii va primi populatia bastinasa?
Ca slujitor al Ordinului Teutonic, Konrad a avut o viata foarte agitata, foarte instabila, uneori era aproape de moarte, alteori era jefuit, nu de putine ori luand totul de la capat ca sa ajunga unde-i astazi. A dat multe lupte, in locuri departate, cu rost si fara rost. Acum vremurile acelea erau departe. Acum era aici, pe aceste pamanturi de nedescris, cu oameni care-i par prietenosi pe niste pamanturi alduite. De fapt, ori cum vor fi fiind oamenii de pe aceste meleaguri, pentru ei, pentru teutoni, acesta era ultimul popas.
Cand Ordinul Teutonilor a degenerat si nu i-a mai incaput Accra si nici alte locuri, cu totii s-au straduit sa-i desfiinteze, sa-i jecmaneasca, sa-i imprastie in lumea larga, de la regi si pana la Papa. Nimanui nu le mai erau folositori, toti se grabeau sa se descotoroseasca de fostele “unelte” care au devenit puternice, aveau pareri proprii, si-si puteau impune cu sabia, punctul de vedere. Acesta a fost sfarsitul. Nimeni nu avea nevoie de-o forta care nu-i era subordonata. Folosindu-se de fel de fel de siretlicuri, alimentandu-le lacomia si orgoliile au reusit sa-i desparta, sa-i dezbine, sa-i imparta in grupuri mici, care erau asimilate de seniori si de regi pentru paza si apararea feudelor lor. Cand Regele Arpad a dat renumitele-i diplome, Kondrad si-a dat seama ca i-a fost facuta ultima oferta si pierderea ei era echivalentul pierderii lor. Cu cei pe care-i avea in subordine s-a prezentat si el la Arpad, jurandu-i credinta si angajandu-se sa-i pazeasca avutul din acea parte de lume, de unde-si extragea o parte din avutie, din aur, la acele mine din Ardeal. Pentru serviciile acestea, Kondrad va primi o galerie in mina respectiva si pamanturi pentru intemeierea gospodariilor. Toate donatiile erau din patrimoniul Coroanei, obtinute prin diferite mijloace si care, acum erau stapanite de rege. Incantat de aceasta oferta, dealtfel unica, Kondrad si-a luat camarazii, robii si specialistii care urmau sa-i asigure exploatarea propriilor averi si evident si paza tinutului si a averilor Coroanei si a plecat. Pentru a evita o revolta sau relatii dusmanoase intre oamenii lui, intre robi, le-a promis tuturor ca loialitatea fata de el, va insemna dezrobirea dupa zece ani lucrati in slujba regelui dupa care, fiecare va lucra liber pentru inavutirea sa si a familiilor lor.
Aceasta a fost la plecarea din Buda. Acum erau departe si rotile carutelor scartaiau jalnic sub povara incarcaturilor. In carute se gasea tot ce aveau nevoie pentru lucru dar si bogatiile teutonilor lui Kondrad, primite, jefuite sau cucerite in patruzeci de ani de lupte si maceluri in slujba unuia sau altuia, prestati de el si de camarazii lui cu care si-a impletit viata si sangele pana acum. Diploma arpadiana le-a fost de real folos tuturor teutonilor care au vrut sa se serveasca de ea. Fiind destabilizati si dezradacinati din locurile natale, acum li se oferea o posibilitate certa de stabilizare. Acum, la apropierea batranetii, cand slabiciunile isi faceau aparitia, cand vechile rani incepeau sa-si semnalizeze prezenta, exista o dorinta de-a avea un loc al lor pe pamant, loc unde sa-si poata odihni ciolanele, pe care le-au purtat prin locuri si batalii pe trei continente.