– Nici pe departe. Mi-am pus si eu o intrebare “ca omul” si tot in acest context, daca sa mai continui discutia cu tine sau sa-mi vad de ale mele.
– Dar ce-ti veni?
– Tu poate ca nu observi ca ma sufoci cu intrebarile, dar stai rau cu timpul de ascultare a raspunsurilor. Si atunci, mai are rost monologul tau.
– Vad ca ai devenit atat de sensibil ca incepi sa ma iriti!
– Este exact ce-ti spuneam si eu.
– Bine, Andrei, umileste-ma, pune-mi porecle, calca-ma in picioare, dar incearca cumva si tu sa termini discutiile acestea, care parca-s blestemate! In loc sa primesc un raspuns, primesc o poveste care include o alta, care nu are sfarsit, care…Ma, tu faci telenovele cu mine?!
– Ma acuzi de ceva de care ai fi mandru. Oamenii simpli sunt greu de ascultat. Cred ca si tu ai observat.Oamenii de rand nu prea sunt ascultati de cei ce-si pot permite sponsorizarea unor telenovele, niciodata. Totusi, pentru a-ti arata ca eu tin mai mult la tine, o sa incerc sa-ti dau cateva raspunsuri si daca nu vei fi multumit om putea sa si tacem, pana ajungem la casele noastre.
Problema care inca ma framanta si pe care am observat ca tu n-ai remarcat-o este un sentiment deosebit, o fuga a inimii mele, o parasire a persoanei mele spre locurile unde m-am nascut. Acest renghi mi-l joaca inima ori de cate ori imi aduc aminte de locurile natale, de timpul cand aveam si eu un sat “al meu”.
– Poate-i un lucru firesc. Poate…
– Firesc da, dar faca ma pui sa-ti povestesc lucruri de suflet si nici n-ai rabdarea sa-mi asculti raspunsul, ma iriti si in acelasi timp ma jignesti.
– Tu stii ca nu asta am cautat si mai stii ca, firea mea rebela, dar mai ales nerabdatoare imi mai face si mie feste. Deci…
– Nu m-ar deranja acest lucru, atat timp cat as povesti banalitati, dar cand am trecut la chestiuni de suflet, ai cam sarit calul. Era vorba de un oarecare sentiment de frica. Sentimentul acesta ma domina. In momentul cand ti-am spus asa ceva am avut vaga impresie ca ma cam iei peste picior.
– Si, ma rog, ce jignire ti-am putut aduce daca te-am intrebat daca nu cumva “ma duci cu presul”?
– Daca-ti spun ca…nu pot sa-ti spun?
– Cum, adica, nu poti sa-mi spui?
– Cred ca asta as fi dorit, sa-ti transmit, ca acea frica despre care am inceput a povesti din generatie in generatie este o frica genetica si are peste sapte sute de ani. Ni s-a transmis prin sange si prin suflet.
– Andrei, cine dracu, te crezi? De fapt nu asta am vrut sa zic: cine dracu m-a pus sa ma imprietenesc eu cu tine? Auzi vorba, frica genetica, si probabil vrei sa mi-o transmiti si mie?!
– In mod normal la asa replica ar trebui sa-ti spun ca esti prost si sa te las in pace. Nu fac acest gest intrucat eu iti sunt intr-adevar prieten si o sa incerc sa-ti explic daca cumva mai esti capabil de-a recepta, daca nu, te-oi lasa in pace.