– Sa te ia dracu! Cu dosarele tale cu tot! Si pe cine le-a inventat! Dar tu nu ai impresia ca ti-ai ascuns puscaria in dosul prieteniei noastre?
– Nu…Nu! Nu am aceasta impresie intrucat, dupa cate ai vazut, i-am povestit si savantului si ti-am povestit si tie in aceasta noapte. Si, mai mult, as povesti oricui mi-ar cere, ca sa invete oricine este pe cale sa greseasca…acela sa-si aduca aminte de mine, de mine si de Crucea mea! Tu nu stii cat ma doare si acum…acum, ca au trecut saisprezece ani de atunci, ca pentru a ma culca cu o femeie a trebuit sa-mi moara doi ortaci, Alexandru si Stet. Toti lingvistii iti explica faptul ca termenul “dor” este intraductibil. Ei bine, nu este singurul cuvant! Mai este unul si acela este cuvantul “ortac”. Este un cuvant care este mai presus de toate cuvintele, de grade de rudenie, de prietenie, de filiatie. “Ortac” inseamna prelungirea propriului tau eu…si asta nu in sensul orgoliului, ci in protejarea ta, a vietii tale, in imbunatatirea traiului tau, in sustinerea ta. Aceste lucruri familia le face daca are chef prietenul, daca nu-l “angajeaza” o prietenie mai “mare”. Numai un ortac este o proiectie sigura si continua, indiferent ca-s frumos sau urat, indiferent ca-s slab sau gras, ortacul intotdeauna ma va veghea, el pe mine si eu pe el si aceste sentimente sunt asa de frumoase incat merita sa le raspandesti in toata lumea si in viata de zi cu zi, in munca. De fiecare data, atunci cand relatez aceasta intalnire, sufletul meu se indurereaza si parca retraiesc acele momente groaznice, in care eu, inconstient, le-am curmat zilele ortacilor mei.
– Mai, Andrei, eu nu am vrut sa te supar, sa te intristez, dar parca iti face o placere sadica sa retraiesti acele clipe, sa te chinuiesti cat mai cumplit psihic. Nu ar fi bine sa mai schimbi si tu aceasta maniera de-a povesti, de-a te autoflagela?
– Stii, am fost la petrecerea prietenului tau si fara sa vreau, din poveste in poveste, am inceput sa fac o analiza a trecutului meu. Mi-am dat seama de acest lucru in momentul in care tu mi-ai atras atentia ca ma autoflagelez.
– Si… si nu-i adevarat?
– Tot ce se poate, dar doresc sa-ti spun ca starea aceasta, observata de tine n-are nimic comun cu autoflagelarea.
– Imi spui tu mie?!
– Te vad foarte convins de cunostintele tale, numai ca, ceea ce tu denumesti autoflagelare, nu-i altceva decat o simpla frica.
– Te rog, Andrei, sa nu-ti inchipui cumva ca ma duci cu presul. Ce-am vazut cu ochii mei, nu ma poti lamuri tu ca-i altfel.
– Ca sa-ti dau un raspuns la intrebarea pe care mi-ai pus-o, eu nu vreau sa te duc cu nici un pres. Intentia noastra era de a ajunge acasa, dar daca ma starnesti, ma si obligi sa-ti dau raspunsurile care ti se cuvin. Ca o simpla constatare, tu n-ai observat ca oamenii nascuti la oras parca au “obligatia” sa se creada mai destepti decat altii?
– Vrei cu tot dinadinsul sa ma insulti?