Lacrimile au inceput sa-mi umple ochii, plansul imi zdruncina intreaga faptura, pe masura ce aceia pe care I-am crezut ca nu mai sunt vii, ca nu mai sunt printre cei vii, se ridicau in picioare, fumau sau vorbeau… Oamenii, minerii acestia pe care eu “i-am semanat” pe drum, fara alta vorba, m-au batut pe spate si mi-au dat mana…Erau Oameni, langa semenul lor… Maistrul Pintilie s-a dus prin sat, la localnici, de la care a imprumutat cateva sanii trase de cai, cu care si-au continuat drumul catre casa, de-au putut face si ei Craciunul lui ’47. Acum, ca Ilie s-a pensionat, nu face cum fac ceilalti, cand isi mai permite cate un pahar de vinars, sa povesteasca diferite intamplari din razboi sau armata, intamplari neverificate niciodata si acceptate ca atare. Pentru el, pentru Ilie, povestea a ramas la:”pornit-am c-o suta de oameni… de mineri…care iesisera sanatosi din mina si toti doreau, ca niciodata sa ajunga, la neveste, la copii, la familii. Toti stateau in picioare in Praga mea, fara frana…” Micul schimb din seara de ajun plecase de mult spre locurile lor de munca. Cei mai multi prin put, prin “George”, ca sa “faca” scarile pana la orizonturile superioare. Cei care erau mai sus, erau cei din orizontul “Terezia”. Stet cu maistrul lui si cu ortacii au ajuns la “masa de apel” in cumpana noptii, cam tot pe atunci cei din “Galeria Noua” isi golisera traistile de merinde. Compresoarele au fost pornite la ora 23. Nu prea era nevoie de aer. Manometrele “bateau” spre maxim cu toate ca functiona numai “Lang”-ul, cel mai mic compresor pe care il aveau in dotare. Dar ordinul era clar: “sa fie aer tot timpul schimbului, atat cat este nevoie”. In celelalte schimburi functionasera aproape toate compresoarele din dotare, asa ca acum era cald si bine, chiar daca s-ar opri si celalalt compresor care acum functiona in gol. Minerii din “Terezia” au plecat fiecare spre locurile lor de munca. Erau zece mineri, lacatusul, artificierul, maistrul si doi vagonetari. Tot schimbul care trebuia sa faca intretinerea, ca echipele ce vor veni in schimbul de dimineata sa aiba front liber. Echipa lui Stet s-a apucat de lucru. Dupa copturire au facut doua armaturi, le-au batut si s-au apucat sa gaureasca pentru rectificari. Pe la ora doua, dupa miezul noptii, au simtit ca-i ustura ochii si, putin, gatul. Respiratia li se accelera. Se zarea si ceva ceata, dar cum se perfora “pe apa” au crezut ca este din cauza pulverizarii apei. Parca le vajaiau urechile, li se ingreuna corpul, o senzatie de amorteala “il culca” pe ajutorul de miner la talpa frontului. Stet vede cum a cazut ajutorul, cauta traista, ia sticla de ceai si-i arunca pe fata. Tamplele il impung, pune pe Alexandru pe scandura cu care se dadea gaurile la talpa, il trage dupa el, un metru, inca 50 de centimetri si cade peste pireac. Cozorocul castii ii intra in gura, fruntea ii lasa zeci de broboade rosii la contactul cu talpa frontului. Maistrul a controlat toate fronturile la ora 23. Cu artificierul a controlat cererile de explozibil in schimbul lui si a verificat modul de realizare a sarcinilor de catre cei doi vagonetari, iar inaintea celui de-al doilea control, s-a apucat sa manance.