Oamenii s-au apucat sa dea jos bancile, prelata, cu toate ca era iarna…Dorinta lor de-a avea loc toti ortacii era mai mare decat tot curentul rece si inghetat care avea sa-i biciuiasca, fara nici o protectie. Ei nici nu-si puneau asemenea probleme…Asa ca masina arata acum ca un teasc. Cand eu am pornit “din jos” din sat, seful mi-a spus: du schimbul “sus”! Acum vad ca tot eu trebuie sa-i duc si pe acestia, dar acuma “jos”. Si schimbul asta este asa de numeros ca o sa-mi distruga batrana mea “Praga”, numai daca se vor urca in ea. Prea mare este dorinta tuturor sa ajunga acasa. Alte masini nu sunt, dar si acesteia ii ceream deja prea mult. I-am spus asta si maistrului Pintilie caruia i-au sosit cei doi oameni…Imi spune sa merg cat de incet pot ca sa evitam franarile si alte situatii ce ne-ar putea incomoda. Cat de incet? Cu cata grija? La o rabla uitata de cine stie cine din timpul razboiului? Cei 11 kilometri de coborare la vale, cu o panta de peste 10%! Cu aproape o suta de oameni in masina care doresc sa petreaca Craciunul in hainele lor de sarbatoare, nu in salopete murdare si fara familii. Daca acesti oameni intr-o jumatate de ora nu sosesc acasa, nevestele lor, cu copiii vor chema seful Combinatului, pe director, la “infatisare”. Pana la prima curba mai accentuata, spre Izvorul Rosu, nu s-a intamplat nimic. Oamenii sus, faceau bancuri, se veseleau unii pe socoteala altora. Inainte de curba pomenita, cea de la Izvorul Rosu, am incercat sa bag intr-o viteza mai mica. Masina nu raspundea la comenzi, cutia de viteze se “zbuciuma”. Am inlemnit. Astept reactii din masina, inca nimic deosebit.. oamenii n-au observat nimic. Mi-am facut un plan sa franez progresiv. Dealtfel, cu toti acesti oameni care stau in caroserie, stau in picioare, numai asa se poate frana. Apas usor frana. Nu se simte! Mai incerc odata…Tot in gol…Innebunit, apas in mod repetat si socat pedala franei pana la “blana”…Nimic! Masina a luat viteza. Abia de puteam sa urmaresc drumul. In curbe, cu acea greutate vie pe care o aveam, redresarea masinii se facea din ce in ce mai greu si in timp prelungit. Atinsesem suta de kilometri pe ora. Minerii, fiindca drumul era cu gropi, mai mult stateau in aer decat in caroseria masinii, atunci cand si-au dat seama despre ce este vorba, ce se intampla cu masina, ce se intampla cu ei, au inceput sa loveasca cu lampile de carbit in cabina masinii. Erau multi, cabina a inceput sa cedeze din volum, eu fiind nevoit sa ma aplec continuu, cabina a scazut in inaltime. Asta facea deosebit de grea conducerea camionului. Maistrul Pintilie a intuit ce era, dar de frica nu a mai intrebat nimic. Cu “hoamarul” (ciocan de geolog) a inceput sa sparga cabina in partea de jos, ca sa franam volantul. La Podul Morii erau doua drumuri care duceau in munte. Trebuia sa ma hotarasc, un viraj scurt la dreapta, paraituri, un trosnet puternic, un vaiet prelung, dintr-o suta de piepturi de mineri. Un icnet grozav…si, liniste… Cabina fiind tasata nu am mai putut iesi de la volan. Imbre si cu Pintilie m-au tras afara din cabina, nu se vedeau prea multe. Iesind afara m-am ingrozit. Un covor multicolor, murdar, pe fata alba a zapezii. Acest covor era format din minerii din schimbul II pe care eu trebuia sa-i duc spre casa, la familiile lor. Acesta era schimbul…si ce am facut eu din el!Era carne de om…Insirati pe o suprafata de 200 de metri patrati. In fata unui astfel de spectacol, cuvintele sunt neputincioase…Neputincioase au fost si reactiile noastre privind nenorocirea ce s-a abatut asupra noastra si asupra mea…Parca ceasul universului s-a dezaxat. Ramasesem perplex…Doream un semn…si atunci, da, atunci s-a miscat primul…A inceput sa-mi fie teama. Pentru lucruri incomparabil mai mici am vazut soferi batuti “mar” de catre mineri. Nici eu nu meritam nici o clementa. Ma uitam la ei cum se miscau…o mana…un cap…un picior…Unii se ridicau in picioare!…Isi imprumutau unul la altul tigari, se miscau! Se miscau!!!…