Apoi tot el consideră că nici el nu prea merită atenţia, un bărbat, care pe mai bine de 16-18 ore, lăsate de Dumnezeu, cât îi ziua de lungă şi nu-şi poate rezolva problemele zilnice. Cu alte cuvinte respectul femeii este la el acasă. În acest context ori ce atingere din partea soţului în timpul nopţii, cu sau fără voie, îi speria consoarta la începutul căsniciei şi o trezea. După ce a trecut perioada menţionată, într-o noapte Elisabeta având un somn mai agitat, Petre a mângâiat-o pentru a o linişti. În acel moment, respiraţia sacadată a Elisabetei, s-a transformat într-o respiraţie liniştită, “toarsă” uniformă, care i-a umplut sufletul de plăcere şi totodată de bucurie. Subconştientul Elisabetei “îl accepta”, deci era “trecut” în „cartea”subconştientul ei şi acceptat ca “omul” ei.
Petre în viaţa lui conjugală, a mai primit şi un alt indiciu de necontestat al dragostei ce i-o purta Elisabeta şi care precis nu aparţinea cochetăriei. Acest lucru l-a certificat când ea a început să-i poarte uneori câte o piesă din îmbrăcămintea lui. Un maieu, pulover, o cămaşă, aceste “împrumuturi” îi “spunea” că este acceptat total dacă doriţi, până la nivelul mirosurilor, care trebuie să înţelegem că nu-i puţin lucru pentru un bărbat căruia transpiraţia-i făcea parte din “procesul tehnologic” al meseriei sale. De atunci Petre n-a uitat să-i spună zilnic Elisabetei c-o iubeşte.
Toate acestea au avut locul de desfăşurare acest dormitor, în prezenţa omului, al cărui nume îl poartă el Petre, dar care nu mai este el. Acel om nu mai există de nefericitul incendiu. Poate ar fi fost mai fericiţi dacă mina n-ar fi intrat “între ei” şi di a cărui cauză, familia lui, nu-l va mai primi pe bărbatul care a fost Petre, niciodată. Dimpotrivă, simte că-l zoreşte să-l aibă cu totul.
Într-o seară, fiică-sa Elisabeta îi aduce în casă un curtezan arătos, neobişnuit de ferchezuit pentru “unul” din Vale. Politicos şi cu un aer de preţiozitate aparte îi apare în casă. După ce fata i la prezentat, exact cum cere eticheta, Petre şi-a dat seama că-i cunoaşte băiatului părinţii, taică-său lucrând într-o brigadă “deasupra” sectorului lui. Taică-l său, nu avea aerul acesta de marţafoi, dar se pare că fiul lui „se arunca” mai mult în partea nevestei sale, o femeie foarte simandicoasă. Cu toate că fiul ei nu avea aptitudini certe pentru o facultate de filozofie, mamă-sa povestea tuturor celor care-i ascultau păsurile, că: “Fiul ei nu va face facultatea de mineri din Petroşani. Fiul ei va merge la Bucureşti la Facultatea de Filozofie”. Se pare că de aici erau şi ifosele tânărului June, care şi el, ca şi mamă-sa, ţinea să “lămurească” pe toată lumea de “adevărurile” supuselor sale. Se gândea Petre că i-a venit şi lui rândul să-i asculte peroraţiile. Să-i “prezinte” şi lui o lecţie de filozofie. Chiar pare că nu există nici-o cale de scăpare. Se uita la fiică-sa care-l sorbea din ochi şi accepta starea aceasta de “superioritate” afişată de postura băiatului de filozofare, care în comparaţie cu ea, elevă în clasa a XI-a, care încă n-a apucat să prea filozofeze în Vale, dar o face cu atâta convingere Ştefan, iubitul ei ce, n-a acceptat să lase “postul” acesta altcuiva. Păi nu era el singurul din Vale ce făcea Facultatea la Bucureşti? Cui să-i încredinţeze această misiune? Cine ar putea face faţă acestei “sarcini”. Evident că nimeni.
Deci Ştefan a venit să-i spună părerile sale asupra “noii vieţi”, asupra relaţiilor sociale de grup şi mai apropiate, asupra…
– Ştefane, tu chiar crezi că pe mine, mă interesează cum se “învârte” lumea când eu m-am exilat din ea? îl întrerupse Petre.
– Tovarăşe Petre (e o schimbare faţă de Baciu Petre), nimeni nu se poate eschiva dintr-o societate, atât timp cât face parte din ea, eşti un membru al ei, aşa că scuza dumneavoastră nu-i plauzibilă, deci…