Aici s-a dovedit că nu se cunoştea procedura de somaţie. Nimeni nu şi-a bătut capul să-i înveţe corect cum să someze pe victimele sigure, sentinelele. Deci toate sentinelele somau cu: “De trei ori… STAI!” şi trăgeau în plin. Rezultatul se cunoaşte.
Nu i-au luat medalia de la Petre, dar fiindcă a împuşcat un ofiţer, au considerat că nu ar fi bine să-l mai lase între soldaţi, drept care l-au casat. Le era teamă să nu se repete “întâmplarea”. Că de ce era pe post de fantomă, fostul locotenent, n-a mai fost nimeni “curios” să afle… niciodată.
Un acces de tuse înnebunitor de iritantă şi sufocantă l-a făcut să-şi întrerupă atât amintirile cât şi “statul de aer”. Purtându-şi tusa-n apartament, dar mai ales căutându-şi medicamentele ce i le-au dat „ăia”, ori ceva sare. Dorea să i-a orice numai să nu-l mai chinue horcăiala asta care îi macină interiorul.
A aprins lumina şi-şi plimba tusea de colo-colo, în găsirea medicamentelor, care s-o potolească. Atât de rău îl necăjea, tusea aceasta, încât nu era capabil să se concentreze, să-şi afle medicamentele. Într-un târziu epuizat de accese, oare cumva s-a mai calmat şi tusea, s-a lăsat pe pat să se mai odihnească. Poate ar fi trebuit să pună mâncarea la încălzit, era timpul să se mai abată pe acasă şi “ai lui”. Vorba aia “şi fiarele intră noaptea în vizuină, necum oamenii!”, dar nu avea nici-un chef după acest efort de tuse care i-a consumat toate puterile, mai profita de puţinele momente de linişte şi liniştire ce au mai rămas până soţia şi copii-i vor umple casa. Stătea în dormitor, tolănit pe pat, care la ei era într-adevăr PAT, datorită faptului că el, Petre n-a agreat niciodată “huţuţule”, dormezele, cum le mai spune, cu sutele lor de arcuri. Acestea îţi dădeau senzaţia unui sol mişcător, care se adaugă la spaima zilnică. S-ar putea ca astăzi chiar, un arc să îşi facă loc spre oasele tale. Salteaua umplută cu fân sau paie era poate ultimul lucru ce-i mai aducea aminte de copilărie, de locurile natale, de locul sfânt al “încărcării bateriilor”, al purităţii. Patul lui, patul lor, locul sfaturilor de taină, când nu doreau ca pruncii şi să nu-i audă, să le ştie poveştile, sau să le divulge viitoarele surprize. Patul lor, locul legămintelor tainice, locul desfăşurării celor mai intime şi plăcute scene ale vieţii în doi, locul cimentării dragoste lor dezlănţuită cu mare ardoare ce dădea savoarea traiului, a căsniciei sale. Tot în pat, e adevărat că nu în acesta, era unul mai strâmt primit în primele zile după ce s-au căsătorit de la părinţii lui, a avut prima certitudine sigură că nevasta-l iubeşte.
Vor fi unii care vor zâmbi la citirea acestor lucruri, la gândul că erau căsătoriţi şi abia acum, după atâţia ani, îşi dau dovezi ale dragostei. Care o fi fost mobilul căsătoriei lor atunci? Şi ei ca toată lumea de altfel, sau căsătorit din dragoste, dar aceasta-i dragostea declarată, expusă, Petre însă vorbeşte despre certitudinea dragostei, acea care este în subconştient, care era evident că nu-i îndoielnică, e certitudine, mai ales la munte, unde se ştie că-s mai molcomi cu vorbele. Nici nu le prea preţuiesc, deci vorbele nu prea au mare credibilitate în viaţa lor, ei dorindu-şi afecţiunea certă, afecţiunea însăşi.
După aproape zece ani de căsnicie, copiii erau realizaţi deja când a avut şi Petre certitudinea dragostei sale, a Elisabetei. Cine probabil a zâmbit citind acest lucru, poate chiar gândind: “prostul să conveţuiască cu cineva zece ani şi să nu ştie cert că-l iubeşte? e prea mult”. Adevărat că Petre a fost “prost” zece ani în această ipostază, dar sunt mulţi “deştepţi” care au îmbătrânit împreună şi alături de soţie şi n-au ştiut, şi nici nu au aflat cert, lucrul acesta. ORGOLII, nu? Tot ce se poate, dar lui Petre i-a fost satisfăcut acest orgoliu după câte aţi văzut. Petre dispus la încă o confidenţă ne dezvăluie că ei, munteni-şi respectă soaţele şi nu şi-le trezesc noaptea să le “iubească”. Ba şi precizează că n-a trezit-o niciodată pentru acest lucru, respectând-ui persoana şi trupul obosit.