Mai erau şi dintre aceia care dacă le ajuta Bunul Dumnezeu, într-un an-doi făceau “o sumă” şi strângând bocceluţa cu bani la piept, fugeau de aici fără să-şi întoarcă privirile în spate.
Foarte puţini rămâneau dintre cei valizi. Dar şi aceştia aveau perioadele lor de nebunie. La ori ce accident pe toată Valea sunau sirenele, vocile Morţii. De multe ori nu ştiau dacă sirena urlă să-i trezească să meargă la schimb, ori să-i avertizeze că-s morţi. Nu de puţine ori nu reuşeau să deosebească SIRENELE… URLETELE… SIRENELE… Aceasta era MUZICA ce le încreţea pielea pe ei, muzica deşteptării, muzica muncii… muzica morţii… sirena, şi… ultimul omagiu… fanfara.
Seara, cobora încet, amintindu-i de-o altă seară, de-o noapte de pomină petrecută în zbuciumata lui tinereţe. După derularea acelei întâmplări petrecute în armată, el cu toate că era valid, a fost “casat” şi scos din rândurile armatei.
Erau în plin război. Abia a împlinit 18 ani şi a fost încorporat. Perioada de instrucţie a durat doar o săptămână, după care trebuia să ne trimită pe front. În unitatea noastră a sosit un general, şi ne-au făcut o revistă de front, înainte de a-i băga pe tinerii recruţi în luptă. În urma acestei inspecţii s-a revenit asupra destinaţiei tinerei armate, a tinerilor recruţi. Generalul şi-a dat seama de gradul inferior de pregătire şi a scos militarii din toate unităţile de pază a obiectivelor militare şi civile, pe soldaţii care efectuau paza acestor obiective înlocuindu-i cu aceşti recruţii. Pe fostele sentinele, bătrânii soldaţi care s-au aciuat în toate “cotloanele” numai ca să nu fie trimişi pe front, i-au echipat şi trimişi acolo unde era nevoie atunci.
Înainte de a-l recruta pe Petre, în satul lui şezătorile erau în toi. Praşcăii, cum li-se mai spunea la băieţii care n-au făcut încă armata, fiind singurii bărbaţi din sat, ceilalţi fiind mobilizaţi, sau, nu mai erau deloc, îşi cam făceau de cap cu vitejiile lor, împingând uneori jocurile şi bravadele până la absurd. Preocupările lor pentru aceste “distracţii”, nu de puţine ori erau macabre.
Unul dintre obiceiurile de înmormântare era şi privegheatul mortului două nopţi. La privegheri s-a statornicit obiceiul jocurilor de noroc pe bani. Pe bani puţini, dar pe bani, situaţie care a luat o amploare deosebită, mai ales poate, pentru faptul că nu se impozitau. La o asemenea “prohodire”, de cu ziua, câţiva praşcăi profitând de neatenţia rudelor mortului, au găurit masa şi coşciugul mortului şi c-o frânghie au legat mortul de mâini. Capătul frânghiei l-au lăsat să atârne sub masă. Seara când jocul de cărţi era în toi, încet încet, mortul… se ridică în şezut. Vă puteţi imagina ce s-a ales de aceea… priveghere…
Erau “experimentate” şi alte “jocuri şi acţiuni”, care mai de care mai grozave, mai “bărbăteşti” că lumea se îngrozea de ele şi de ce le mai putea trece prin cap singurilor “bărbaţi” valizi din sat. O parte dintre aceste tâmpenii erau şi urmarea războiului, şi uneori erau alimentate de poveştile celor care „pe bucăţi” se “întorceau” din război. Aceste poveşti pe tonuri grotesc macabre, erau introduse şi în şezători, situaţie care transformau aceste dorite întâlniri în seri de groază, denaturând sensul şezătorilor, acestea devenind din ce în ce mai puţin populate, fiindcă nimănui nu-i convenea să asculte poveşti mistico-macabre, în loc să fie o seară de destindere, de transmitere de valori culturale, de întâlnire între oameni dragi.
Povestitorii acelor poveşti foloseau o psihologie “de-aţi băga frica în oase” dar în poveştile lor uneori în afară de “inspiraţie” aveau un suport real a unei întâmplări sau povestiri cunoscute. Ce să mai spun că unii, pentru a nu părea necunoscători sau fricoşi, aprobau aceste “poveşti”, chiar încercând a le aduce în realitate, din zona fantasticului.