Într-o lume precipitată de a rezolva multe probleme, în timpul cel mai scurt, cât mai multe probleme, într-un timp în care efectiv fiecare-şi mustea gândurile la producţia din acea zi, la necazurile care le-au avut ei şi cum să procedeze ca de azi să nu se mai repete, numai ţinând cont că dacă ai întârziat o secundă ai rămas fără schimb, colivia plecând fără tine, o asemenea “activitate” bulversa pe toată lumea. Erau unii care râdeau, dar cei mai mulţi erau şocaţi şi de faptul că sunetele acute, stridente, în minerit se foloseau numai în cazuri de primejdie iminentă, momentul în care toţi intrau în alertă, şi nu să vadă… curul lui Bombonel.
Nu puţini i-au gândit de rău, de răzbunări, de pedepsire care mai de care mai groaznice, dar odată cu intrarea în mină, toate celelalte se estompau, activitatea din subteran punând stăpânire totală pe ei, până a doua zi când se relua povestea… cu aceleaşi efecte…
Era prin luna octombrie. Era deja frig bine pe la noi. Zi de zi ne însoţeau brumele dimineţilor când mergeam la şut. “Gluma” prelungindu-se cam mult lumea fiind zilnic bulversată de… Bombonel. Toţi minerii considerau că este cazul să se termine cu tâmpenia aceasta. Cu toate acestea Bombonel îşi făcea “numărul” cu o conştiinciozitate de invidiat. Fiind sfârşit de lună, directorul minei a ţinut să asiste şi el “la măsuriş“ la câteva dintre locurile de muncă. Aşa se face că în acea dimineaţă Bombonel a avut un spectator… în plus. Directorul după ce “a gustat spectacolul“ s-a întors într-o parte, a scuipat, eliberând printre dinţi nişte vorbe, de unii numai… bănuite.
Toţi au sperat că aceasta a fost “cortina” spectacolului. Aceasta era şi intenţia directorului, dar văzând că pe uni-i distrează asemenea gen de spectacol, s-a abţinut să ia o “măsură” nepopulară… şi Bombonel jubila.
M-am hotărât eu să-i pun capăt comediei. Mi-am făcut un plan şi după acel plan era posibil să rămân fără şut, dar aveam sorţi şi de reuşită.
M-am prezentat a doua zi la schimbul normal, echipat şi aparent mă ocupam de clasicele treburi înainte de coborârea în mină. Ba mi-am scos şi lampa de la lămpărie cu marca 909, după care am trecut la punerea planului gândit în practică. M-am dus la Emil, mecanicul despre care am povestit, şi l-am rugat să-mi împrumute lampa de benzină: “că-i trebuie lui Robu să-şi încălzească baia de ulei, întrucât rece fiind nu-şi poate pornii motorul”. Emil băiat îndatoritor mi-a şi aprins-o. Am luat-o şi m-am dus cât mai aproape de locul unde Bombonel urma aşi face numărul. După maşina lui Robu (vedeţi numai jumătate era minciună, cu lampa de benzină) unde într-o tavă încălzeam nişte vaselină foarte murdară. Am avut grijă să nu se încingă peste măsură, să nu se aprindă. Materialul era potrivit, chiar “bun” când Bombonel “a dat semnalul” După semnalul lui vaselina bine încălzită a “poposit” pe mult prezentatul cur al respectivei persoane. Surpriza, căldura şi spaima la făcut de a scos un urlet aşa de puternic, parcă l-ar fi înjunghiat cineva. Automat şi-a ridicat pantalonii pe el, moment în care, vaselina i-a atins şi părţi mai sensibile. Îngrozit fugea urlând prin incita minei. Din acea zi nu la mai văzut nimeni să mai dea reprezentaţii. A doua zi, parcă toţi aşteptam “numărul”, chemarea lui Bombonel. Nu s-a mai produs şi munca sa desfăşurat ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. O perioadă ne-am mai adus aminte de “chemările” de dimineaţă, ce mai stăruiau în memorie apoi…
Petre şi-a adus aminte că din “grupa” cu care a venit Emil în Vale au plecat toţi spre locurile de baştină. De fapt cei care rămân sunt numai aceia care nu mai pot pleca. Dacă n-au murit, sunt schilozi, ori nu mai sunt sănătoşi, şi le este ruşine să se întoarcă “în bote” în locurile unde altădată erau cunoscuţi de BRAZI.