Dimineaţa, ca toate păsările, au zburat din cuib, nu înainte de a golii tot ce se afla pe masă. Dacă în primele zile s-au disperat unii pe alţii, azi între ei a apărut şi o fetiţă foarte mică, dar c-o personalitate puternică, şi căreia i-am zis: “Mărunţica”. Nu mi-am imaginat că “pumnul” acela de femeie îi purta şi-i diriguia pe amândoi băieţii mei. Băiatul cel mic seara ne-a adus-o la cină şi o lămurea pe mama-sa să-l lase şi doarmă cu ea. Ca să-i sature Elisabeta le-a dat şase feluri de mâncare. M-am speriat că merindele n-o să ne ţine cât noi ne-am dorit, dacă le mai creşte pofta de mâncare. Spre uimirea noastră, în ziua următoare s-a pornit o vreme cum noi nu am mai văzut alta până atunci. Erau nişte descătuşări a naturii că nu întâmplător m-am gândit la GENEZĂ. Efectiv aveai impresia că cerul s-a unit cu pământul şi în momentele următoare urma să ne strivească, după care vântul, într-un adevărat ciclon, ne va spulbera în cele patru zări. După potolirea asurzitoarelor zgomote şi a torentelor de ape, ne-am dat seama că în cabană apa era peste pantofi, iar pârâiaşul din faţa cabanei era capabil în acel moment să care vapoare. Toată grozăvia n-a ţinut 20 de minute şi cam tot atât până s-a reîntors la “normal”, cu toate că torenţii alimentaţi de furtună, au durat toată ziua. După ce ne-am reveni din starea de groază pricinuită de acea descătuşare a naturii, băiatul meu cel mic, a pus prima întrebare: “oare ce face Mănunţica?”, întrebare care a fost ca o comandă, să treacă fiecare la treburile propuse.
În acea perioadă de concediu petrecut în acel Eden (simţindu-ne bine am mai repetat figura de câteva ori), ne-am mai găsit pe acolo şi cunoscuţi, iar pe noi ne-au mai găsit chiar şi neamurile, m-am pretat la faptul că: nu mă interesează ce fac copiii, dându-le libertate câtă şi-au dorit, şi evident că mamă-sa îi răsfăţa cu pregătirile mâncărurilor, şi ca un făcut îi ieşeau aşa de bine că uneori nici gustul lor nu li-l puteau uita. Împrietenindu-ne şi cu alte familii, ne-am permis să-i mai “neglijăm” puţin pe copii. Acest lucru a avut şi laturi bune şi rele. Dintre cele cu latura bună, erau de fapt libertatea “nesupravegheată”, ca un “răspuns” al acestei atitudini, ei au considerat că e bine să şteargă o parte din neîmpliniri. De această dată au cercat şi au găsit ciuperci. Apoi zilnic aduceau borcut, avea grijă de haine etc. Ce eu am considerat cu adevărat trist, nu ştiau cum să-şi umple timpul liber, care acuma le prisosea, şi pe care nu l-au avut până acuma. Au mai primit “sugestii” dar e greu să înveţi în câteva zile ce n-ai ştiut niciodată.
Într-una din zile ne-au vizitat nişte nepoţi, cu care şi-au “umplut” ziua. După masa de prânz, fiul mai mare cu verişorul lui, au plecat după borcut. Au cam întârziat şi mă pregăteam să le ies în întâmpinare, când îi zăresc în capul uliţei venind destul de greu. Cristi, vărul lui Tomi, era cu doi ani mai mare. El căra ceva pe spate şi Tomi era încărcat cu un pom de Crăciun cu buteliile pline de borcut. Când s-au mai apropiat, am văzut pe spatele lui Cristi un pui de cerb care s-a accidentat în timpul furtunii. Puiul era destul de rănit, probabil la coloană întrucât avea o poziţie înţepenită şi nu l-am putut scoate din acea poziţie. Unul dintre copii a plecat să cumpere pâine şi totodată să anunţe brigadierii de la canton. Aceia au sosit cu o maşină, au luat puiul şi au plecat. Când s-au întors cu pâinea din sat, brigadierii erau în jurul unui foc şi frigeau puiul de cerb. Copilul cu deosebită tristeţe, ne-a povestit şi nouă. Nu numai copiilor, la toţi “pensionarii” acestei cabane ne-a rămas un gust amar în gură. Pentru prima oară ne-am culcat fără să aprindem lumina. Ce să vă spun că nici poftă de mâncare n-a mai avut nimeni!
– No sară bună Baciu Petre. Da ce gânduri te frământă? îl chestiona un fost ortac, miner venit de la Abrud, unul George.