Pe actualii copii în schimb, îi considera ca pe nişte handicapaţi ai copilăriei sale.
Locuri triste, şi nu sunt deloc vorbe aruncate-n vânt sau slogane electorale, dar nici copilăria aceasta n-are nici-o valoare. Practic ce vedea el la copiii de astăzi nu-i copilărie, şi nu-i copilărie acolo unde nu este libertate. LIBERTATEA este cea mai aprigă dorinţă a omului, a COPILULUI. Odată cu trecerea timpului copiilor li se restrâng libertăţile, dispun din ce în ce de mai puţină libertate şi categoric nu pot realiza nu ştiu câte locuri unde să-şi poată manifesta copilăria sau libertatea copilăriei. Copiii de astăzi sunt sechestraţi în apartamente, în case, de teamă să nu li-se întâmple ceva copiilor, de teamă să nu “participe” la acţiuni pe care dânşii nu le pot controla. Pe de altă parte, teama de-a nu întâlni vreun infractor sau om cu alte “năravuri” şi apucături, altele decât cele de muncă, determină părinţii la eliminarea în totalitate a prietenilor copiilor lor, uneori chiar şi a colegilor de clasă, de şcoală, asupra cărora nu au nici o putere de control.
Joaca copiilor de altădată, pe maidane, pe dealuri şi munţi, la gârlă sau fotbal, au devenit… amintiri. Cine s-ar hazarda astăzi, cine ar avea îndrăzneala să-i ofere atâta libertate unui copil, când el este la serviciu şi nu-l poate controla, nu-l poate proteja. De cât să-i fie în primejdie copilul, să aibă cine ştie ce neplăceri sau necazuri, mai bine-l ţine în casă, unde-i sigur că nu va fi agresat de cine ştie cine, cu toate că un copil singur în casă nu-i o linişte din partea unui părinte… dar nu prea are alte variante…
La o asemenea “copilărie” este absolut normal, ca un copil care n-a avut niciodată libertate “liberă” în care el să-şi facă prietenii, să poată merge în excursii, să “bată” o minge sau alte LIBERTĂŢI, va deveni un copil fricos, suspicios, fără orizont, fără o gândire care să-i permită ieşirea dintr-o situaţie limită. Această fiinţă va fi uşor de intimidat, va devenii un închistat, în final putând avea chiar probleme psihice greu de remontat.
O bună parte din “jocurile copilăriei” n-au fost suspendate de părinţii copiilor, ci de SOCIETATE, care pe de altă parte pretinde că luptă pentru Drepturile Copiilor, a oamenilor în general, în realitate nu numai în maidane, dar chiar şi în locurile destinate pentru joaca copiilor s-au transformat în locuri de construcţii pentru garaje sau pentru diferiţi “favorizaţi” ai sorţii.
Sunt oameni cu funcţii în stat, care uneori îşi pun problema, de ce populaţia de astăzi, populaţia acestei ţări, nu mai este atrasă de manifestările sportive sau culturale. Pe vremuri, aceste mişcări cultural-sportive cuprindeau întreaga urbe atunci când existau asemenea preocupări. Acum ce să mai vorbim? Ce ne mai “spune” un meci de fotbal profesionist, meci care se joacă la “rupere”, pe bani şi la care i se cunoaşte rezultatul dinainte de disputare. Au dispărut entuziasmul, patriotismul local, a dispărut “marea familie” a sportivilor şi a susţinătorilor ei. Unde nu-i suflet, “ochiul dracului” n-aduce fericirea nimănui. Şi chiar dacă n-ar fi aşa cine-ar îndrăznii să-şi lase astăzi copiii pe un stadion, unde urechile i-ar fi “dezmembrate” de cuvinte injurioase, porcoase, cuvinte de maidan, că îţi este ruşine că nu eşti străin, să nu pricepi ce urlă cu neruşinare aşa zişi “suporteri”. Dar unde ar putea învăţa să se dea pe bicicletă astăzi un copil, ca totuşi părinţii săi să fie siguri şi liniştiţi că fiul lor nu va fi strivit de una din cele 14 milioane de maşini care frământă asfaltul drumurilor ţării. Le mai putem oferii ceva copiilor noştri? Teamă-mi este că societatea de astăzi nu mai poate oferi nimic din ceea ce nouă ni s-a putut oferi, din ceea ce viaţa nouă ne-a oferit, ne-a fericit, “ permiţându-ne” să batem mingea zile întregi, şi noi tot nu eram mulţumiţi.