Copiii erau deja mari, adolescenţi. La amenajarea apartamentului s-au înscris şi pretenţiile lor, apoi spiritul de ordine şi curăţenie cultivat zilnic şi care le era atât de dezvoltat încât, au determinat toate familiile ce locuiau pe scara lor, peste patruzeci, să nu folosească gheena pentru gunoi, pentru a nu-şi împuţii blocul şi a atrage muştele. Au reuşit acest lucru, care mai apoi a fost preluat şi de alţii locatari cu asemenea tip de blocuri din ţară. Tot preluat din visurile lor de-o viaţă, făcute în ani şi ani când locuiau în subsol, s-au apucat, cu meseriaşi evident, să-şi schimbe şi instalaţiile improprii făcute de mântuială, cu instalaţii şi scurgeri moderne. Dragostea acestor oameni, pentru locuinţa aceasta, dragostea lor care n-au locuit omeneşte niciodată, s-a transformat într-o muncă şi-o cheltuială depusă, nu numai de ei ci de către toţi locatarii, fiecare în apartamentul său, că s-ar putea zice că într-adevăr şi-au transformat apartamentele în micropalate.
Vastitatea acestor lucrări poate că au ţinut apartamentul în şantier vre-o 5-6 ani, familia trăind clipe de adevărată fericire şi solidaritate. După ce şi-au luat un respiro de la această campanie de înfrumuseţare şi diverse modificări ale apartamentului, s-au mai odihnit şi ei, şi-au mai refăcut bugetul şi… se bucurau fiecare de intimitatea „camerei sale”.
Nemaiavând ce mai face, la banii lor, aranjamentele fiind terminate, au început o serie de inconveniente. Oamenii din familie, au devenit mai iritabili, mai puţini toleranţi, mai stresaţi. Realitatea era că traiul de pivniţă i-a unit, aici, apartamentul i-a disociat. Practic nu şi-au mai regăsit rostul şi locul. Le lipsea intimitatea familiară, în care toţi, se vedeau tot timpul, toţi participau la toate evenimentele familiare . Acum dacă aveai nevoie de ceva, sau de ajutor trebuia să strigi. Cel strigat ar fi putut să nu audă, sau să nu aibă chef să audă, şi aşa au devenit o familie descompusă în patru. Niciodată n-au mai trăit armonia fostei familii din pivniţă. Căsătoria copiilor n-a reuşit reunirea familiei ci a dus la separarea ei, rămânând în “mult doritul apartament” doar bătrânii.
Ce poţi să ei din asta? Nimeni nu poate şti cum e mai bine în această viaţă. Nimeni nu poate ştii ce-i mai bine şi cum e mai bine într-o familie care a avut atâta armonie, cât au fost strâmtoraţi, iar când au ajuns să trăiască omeneşte, familia nu s-a mai putut adapta. Nu mai erau capabili s-o facă, sau poate nu ştiau cum s-o facă. Poate dacă ar fi primit mai devreme această locuinţă… poate…
Petre “i-a lăsat” pe membrii familiei care nu “încăpeau” în patru camere, şi se gândea la copiii lui, de care-i era dor. Nu i-a văzut de loc în ziua acea. Îi era dor de infuzia de tinereţe pe care o aduce orice copil odată cu intrarea lui în preocupările celor vârstnici. Avea poftă să-i strângă la piept, să-i mângâie pe cap, chiar să-i legene, numai că ei au cam crescut şi “sănătatea lui” le dădea o oarecare detaşare faţă de persoana lui. Copiii nu se manifestau vizibil, dar era evident că păstrau o oarecare distanţă în manifestările lor tandre.
Pe parcursul vieţii sale, nu de puţine ori se întorcea cu gândul la copilăria lui, bogată în trăiri şi sentimente care i-au jalonat întreaga viaţă. Avea impresia că fiii lui nu vor putea ajunge la sentimentele şi trăirile avute de el în copilărie, niciodată. Era o părere, care spera, să nu se împlinească, cu toate că vedea că în copiii de astăzi, ai lui şi ai altora că îşi trăiesc copilăria într-un tumult de întâmplări şi jocuri, departe de celea ce le practicau ei. Cu toate acestea, cu cât îi urmărea mai mult, cu atât era mai neîncrezător, că aceşti copii, din aceste timpuri, şi pe aceste locuri, în jocurile şi întâmplările lor nu credea că “prind” bucuria, nepăsarea şi lipsa de griji de care se bucurau ei în copilărie, cu toate că norii războiului făceau deja umbră pe copiii de atunci.